Oricare ar fi aspectul final al planului de redresare economică al Uniunii Europene, pe care liderii europeni îl vor conveni în cele din urmă (în iulie sau mai târziu), există câteva lucruri pe care le știm deja. Vor fi mai mulți bani și mai multe reguli pentru a accelera ceea ce fusese definit ca prioritate: să se facă din economia europeană prima care să fie ecologică și, astfel, să se afle în fruntea a ceea ce se crede că va fi economia viitorului; accelerarea tranziției digitale, pentru a evita să rămânem în urmă și ca în aproape toate comparațiile companiile europene să apară în coada listei, pierzând în faţa pieţei americane sau chineze; și, în sfârșit, încercarea de a redobândi o anumită autonomie industrială și, prin urmare, locuri de muncă, chiar și cu costuri de producție mai mari.
Toate aceste procese erau gândite și se aflau în curs de desfășurare în momentul apariţie pandemiei. Ceea ce se schimbă acum este răspunsul la criza economică și, prin urmare, planul de recuperare este un accelerator. Ceea ce înseamnă – și acest fapt este important pentru noi – că procesul va avea mai mulți bani, va fi mai rapid și va fi mai nemilos cu cei care nu sunt pregătiți. Dar este încă negociat. Și european.
Toate acestea au o logică doar, dacă au, în condiţiile în care se realizează la scară europeană. Nici măcar cea mai mare economie din Europa nu are dimensiunea de a concura singură în campionatul global. De aceea, cu o convingere mai mare sau mai mică, calea va fi europeană. Pentru că aceasta este singura scară care poate conta. Ceea ce înseamnă că deciziile trebuie luate la Bruxelles. Acolo se schiţează acordul dintre diferite state membre și partide politice. Dar asta nu înseamnă că deciziile sunt ale Bruxelles-ului, ca și cum ar fi vorba despre o entitate externă. Europa este un proces de negociere, iar Bruxelles este locul în care se încheie acordurile. Dar interesele și divergenţele aflate în discuție sunt majoritar naționale. Mai mult decât ideologic, aşa cum dovedeşte divergența nord/sud că este mai relevantă decât cea între socialiști și conservatori.
În ultimele săptămâni, Portugalia s-a plâns de alţii. De olandezi, de frugali, de britanici. În general, am susținut că şi unii, şi alţii ne-au afectat interesele din motive egoiste sau obscure. Chiar dacă am fi avut dreptate – și nu este evident că acesta este întotdeauna cazul – aceasta este departe de a fi cea mai bună strategie.
Nu trebuie să fii un cinic pentru a înțelege că țările au interese și că Europa este mai mult un compromis decât o uniune. De aceea, cel mai important este să știi ce vrei și unde ești dispus să cedezi. Și apoi să pierzi și să câștigi.
Dacă planul de redresare a economiei europene va fi factorul decisiv al economiei naționale, este mai bine să începem repede să discutăm ce este fundamental pentru interesele noastre. Cum facem ca tranziția verde să fie o oportunitate industrială, ce vrem să facem pentru a oferi mai multă putere companiilor noastre din economia digitală, de ce reguli avem nevoie pentru o concurență corectă. Avem nevoie de o dezbatere internă în vederea unei negocieri externe. Fie facem asta, fie ne plângem de ceilalţi.
