Sondajul realizat anual, incepand cu 1971, de Consiliul pentru Relatii Externe din Chicago si Fundatia General Marshal si operat de Institutul Harris a inclus, in editia din 2002, si un esantion european, format din germani, britanici, olandezi, francezi, italieni si polonezi. Aceasta imprejurare a permis evidentierea faptului ca – dincolo de disputele vremelnice pe teme mai mult ori mai putin solemne cum sunt bananele, carnea de vita si Protocolul de la Kyoto – Atlanticul este traversat atat de punti aparent indestructibile, cat si de fisuri legate de exercitarea puterii, institutiile internationale, solutiile si compromisurile prin care trebuie sa se raspunda provocarilor curente.
Rezultatele sondajului prezinta un interes special prin faptul ca scot la iveala curente de opinie publica si tendinte care vin uneori in contradictie cu politicile oficiale, dar care, pe termen mediu si lung, se pot transforma in acte de decizie politica.
Atat europenii, cat si americanii (mai mult decat este dispusa Casa Alba, in acest moment, sa accepte) sunt gata sa contribuie la intarirea organizatiilor internationale, sa-si asume responsabilitati si sa admita compromisuri. Mai putin suport primesc controversatele institutii ale Bancii Mondiale si, mai ales, FMI, la celalalt pol situandu-se ONU si NATO. De remarcat este faptul ca Rusia este vazuta in 2002 ca un viitor membru al NATO de 60% din europeni si 68% din americani, in conditiile in care cercurile politice nici nu concep astazi o asemenea eventualitate; spre comparatie, Romania, al carei drum spre integrarea in Alianta era ca si decis la ora sondajului, primea sprijinul a numai 53% din europeni si 56% din americani.
Primul lucru care ii desparte pe europeni si americani este modul cum isi reprezinta pericolele ce ii ameninta. In general, americanii au o perceptie mai acuta a problemelor internationale si globale, cu exceptia schimbarii climei, si au o grija speciala pentru evolutia a doua mari puteri, China si Rusia.
Solicitati sa clasifice marile puteri ale lumii, pe o scala de la 1 la 10, potrivit cu influenta pe care o exercita, europenii sunt tentati sa se proiecteze intr-o ierarhie (SUA – 9 puncte; UE – 7,1; China – 5,8) in care isi definesc un rol mai important decat il vad verii de peste Ocean (SUA – 9 puncte; China – 6,8; UE – 6,7). Majoritatea opiniei publice de pe ambele maluri ale Atlanticului vede in SUA si Europa cele doua superputeri ale acestui inceput de secol. Mai mult, americanii si europenii se sustin reciproc in aceasta aspiratie. Dar, de aici incolo, similitudinile se nuanteaza, iar deosebirile de vederi se inmultesc.
Prima observatie care merita a fi facuta este ca reiese un mult mai solid sprijin pe care americanii gasesc de cuviinta sa-l acorde pentru ca Europa sa se afirme ca un puternic lider in economia globala decat este dorinta europenilor de a vedea o America intarita in aceeasi privinta. Deloc surprinzator, francezii se impart in doua tabere cu opinii contrare in aceasta ultima problema, fiecare reprezentand 48% din cei chestionati. Nici americanii nu sunt incantati (62%) sa vada Statele Unite facand serviciul de jandarm al planetei, iar 65% sunt de parere ca oricum isi asuma mai multe responsabilitati decat ar fi cazul.
Este limpede ca opiniile americanilor sunt marcate de dorinta lor de a imparti actualul rol de hegemon, care pare uneori sa-i copleseasca, iar partenerul pentru care opteaza este Uniunea Europeana, al carei rol America il vede, intr-o proportie covarsitoare, cu mult mai important peste un deceniu fata de momentul actual.
De peste Ocean, Europa se vede ca o America mai mica
La randul lor, europenii merg pana la entuziasm (90% in Italia, 86% in Franta) in a-si defini o misiune de lider activ in arhitectura globala, dar prefera sa-si limiteze rolul la domeniul economic si sa-i lase pe americani sa descurce complicatele probleme politico-militare. Doar 34% din europeni accepta ca, daca este sa devina o superputere, tarile lor vor trebui sa-si majoreze cheltuielile de aparare, iar 38% sustin ca SUA sunt cele care ar trebui sa faca un efort mai mare in acest sens. In schimb, cei mai multi europeni se pronunta pentru o stransa cooperare cu SUA, ale caror politici trebuie sa fie complementare, ca intr-un fel de diviziune a muncii: unii sa asigure ordinea mondiala si sa stinga rapid si eficient focarele de conflict, iar ceilalti sa intervina ulterior, pentru reconstructia si integrarea zonei sau tarii respective in circuitul global.
Americanii sunt foarte de acord cu un modus vivendi care sa excluda competitia politica in spatiul atlantic, dar nu agreeaza diviziunea muncii si complementaritatea care definesc viziunea europeana asupra acestei relatii: 56% din americani le resping si doar 39% le accepta. (Ca o ironie statistica, un asemenea vot negativ pe tema complementaritatii se mai inregistreaza doar in cazul Frantei.). Un al doilea detaliu semnificativ completeaza viziunea SUA asupra relatiei transatlantice: americanii vor, in proportie de 52%, ca tara lor sa ramana unica superputere si doar 33% accepta ca UE va putea fi, nu peste mult timp, partenerul bipolar al SUA.
In suma, batranul continent se vede de peste Ocean ca o America mai mica, suficient de puternica pentru a prelua din responsabilitatile SUA, dar nu selectiv, ci pe toate si in mod proportional cu rangul secund care este harazit Europei. In replica, doua treimi din europeni cred in capacitatea UE de a deveni o veritabila superputere, si nu intr-un rol secundar. Din perspectiva acestei ultime, dar esentiale deosebiri de aspiratii si vederi, cooperarea vesnica dintre America si Europa va incepe, cel mai probabil, cu o apriga competitie.
