Ghid Ron Jensen, celebru autor de cărţi de dezvoltare personală, adună în „Piramida succesului“ o serie de atitudini şi principii de viaţă pentru oamenii care doresc cu adevărat să reuşească în viaţă.
În contextul actual, nu avem prea multe motive de a fi liniştiţi; efectele crizei economice internaţionale abia încep să se facă simţite şi aici, cu concedieri, stopări temporare ale producţiei, spectrul unui declin economic care ar putea însemna fie o reducere masivă a ritmului de creştere, fie de-a dreptul o recesiune. Mai are sens, prin urmare, să mai vorbim de lucruri precum performanţă, echilibru între muncă şi viaţa personală ori căutarea succesului? Toate acestea par a ţine de o altă epocă, una a prosperităţii, a stabilităţii, luminoasă ca un răsărit african. Ei bine, probabil că da, are sens – chiar dacă „spiritul timpului“, ca să zicem aşa, e întunecat ca noaptea polară şi pune în prim plan cu totul alte preocupări. Nu succesul e acum cuvåntul de ordine, ci traversarea apelor negre ale recesiunii fără să ne înecăm.
Şi totuşi, lucrurile nu stau aşa; la fel cum o criză, fie ea şi mondială, nu pune în discuţie statutul capitalismului de cel mai eficient sistem de organizare economică, de ce ar trebui să ne schimbăm priorităţile pe termen lung din cauza unor circumstanţe nefavorabile? Dacă profitabilitatea rămåne un principiu fundamental de funcţionare al oricărei companii şi, prin extensie, al oricărei economii, de ce nu ar fi la fel şi în cazul echilibrului dintre muncă şi viaţa de familie, de exemplu?
În general, cărţile de dezvoltare personală nu reprezintă o lectură preferată de cei care au cu adevărat succes; e mult mai probabil că publicul lor ţintă este format din cei care traversează schimbări importante fie în carieră, fie în viaţa personală. Nu ar trebui să fie aşa; de fapt, „Piramida succesului“, cartea lui Ron Jensen, celebru autor de volume de dezvoltare personală, insistă asupra acestui punct. Toţi căutăm succesul (şi ar trebui să îl căutăm indiferent de circumstanţe). Pentru Jensen, însuşi termenul de „succes“ e o problemă semantică; acest cuvånt înseamnă lucruri diferite pentru persoane diferite – fie obţinerea puterii, fie satisfacţii materiale, prestigiu sau îndeplinirea tuturor capriciilor. Pentru unii înseamnă cåte puţin din toate acestea.
Ca mulţi americani autori de astfel de cărţi, Jensen este un adevărat evanghelist, aproape în sensul literal al termenului; nu sunt sigur de denominaţia creştină de care aparţine, dar multiplele referinţe la Biblie, ca şi insistenţa sa în sprijinul valorilor morale ca principiu conducător în viaţă sunt un semnal clar în acest sens. Faptul nu e un reproş, căci ţine de cultura publică americană, mult mai permisivă faţă de manifestarea publică a adeziunii religioase decåt secularizata Europă de Vest. Şi nu, Jensen nu e deloc genul de predicator care te trimite zilnic la slujba de utrenie!
„Piramida succesului“ înseamnă, în cartea lui Ron Jensen, adoptarea unui set de principii cu valoare de ghid. „Piramida“ se referă la dispunerea lor – probabil din raţiuni mnemotehnice – sub forma unui tetraedru; pe palierul de jos se află atitudinile („mişcaţi lucrurile“, „asumaţi-vă propria individualitate“ şi „excludeţi negativismul“), un etaj mai sus sunt convingerile („însuşiţi-vă principii durabile“ şi „mergeţi pe calea propriei misiuni“), iar în vårf sunt grupate cinci atitudini fundamentale. Acestea sunt, în ordine: „integraţi echilibrat totul în viaţă“; „rezonaţi activ“ (creaţi-vă relaţii corecte cu cei din jur); „angajaţi-vă energiile spirituale“; „reglaţi-vă din mers traiectoria“; şi, în cele din urmă, „evitaţi renunţarea“.
Fireşte, toate acestea sunt lucruri destul de generale, dar nu poţi da sfaturi valabile pentru toată lumea fără să ajungi la abstracţiuni. Dintr-un anumit punct de vedere, „Piramida succesului“ ar putea fi considerată o lectură de consolare, bună ca sprijin mental pentru momente nefericite. Totuşi, principiile pe care le enunţă sunt perfect valide. Poate că nu am fi evitat criza dacă le-ar fi aplicat toată lumea, dar cu siguranţă am fi tratat-o mult mai responsabil.
«O bună guvernare se întemeiază pe auto-guvernare. Un bun management al afacerilor se întemeiază pe auto-management. O bună administrare instituţională se întemeiază pe auto-administrare.»
«Viaţa e ca şi cum ai jongla cu mingi de cristal şi de cauciuc; ai succes numai dacă ştii care sunt unele şi care sunt celelalte.»
Noi apariţii
Economia într-o lecţie
Acest volum a fost – şi continuă să fie – un text esenţial al doctrinei libertăţii pieţei. Autorul său, Henry Hazlitt, a fost un foarte respectat economist şi jurnalist (a scris pentru „Wall Street Journal“, „The New York Times“ şi „Newsweek“, printre altele) şi, întåmplător sau nu, cel care i-a asigurat lui Ludwig von Mises, figura centrală a libertarianismului, un post de profesor la Universitatea din New York.
Cartea lui Hazlitt reprezintă o introducere accesibilă, pentru un public larg, în problematica economiei de piaţă, aşa cum sunt ele înţelese de libertarieni – cu o piaţă cåt mai liberă, neafectată de intervenţiile guvernelor, pe cåt posibil cu o piaţă a forţei de muncă la fel de liberă (ceea ce exclude, în principiu, existenţa sindicatelor, de exemplu) şi, ca un corolar imediat, cu implicaţia că funcţionarea pieţelor fără oprelişti de natură exterioară reprezintă cea mai bună opţiune, pentru că este singura care permite alocarea justă a resurselor şi creşterea avuţiei naţiunii.
Mai întåi, un avertisment: nu, „Economia într-o lecţie“ nu este un manual – şi nici măcar o carte de popularizare a ştiinţei economice. Mai degrabă, aşa cum spune autorul în prefaţă, este un mic catalog al erorilor de gåndire în materie de economie, care, ca revers al argumentaţiei, oferă o serie de reflecţii asupra modului just de funcţionare a economiei de piaţă.
Pentru cei oarecum familiarizaţi cu ideile libertariene (adică restrångerea la minimum a rolului statului, plasarea accentului exclusiv pe rolul individului şi a iniţiativei private etc.), cartea lui Hazlitt nu va oferi prea multe surprize; cum spuneam, este unul dintre textele cu mare circulaţie în cercurile liberale şi libertariene. Cunoscătorii vor avea însă ocazia să citească un text splendid, remarcabil de dens şi de clar argumentat şi, mai ales, cu o largă acoperire: de la „binefacerile distrugerii“ în economie (aluzia este, evident, la „distrugerea creatoare“, noţiune popularizată de economistul austriac Joseph Schumpeter) pånă la o critică severă a protecţionismului vamal, a controlului preţurilor, a legislaţiei referitoare la salariul minim etc.
Cu titlu de exemplu – şi pentru că tot e sezon, ca să spunem aşa – cum ar arăta un posibil răspuns al lui Hazlitt la problema salvării industriei auto americane? Ei bine, e simplu: lăsaţi piaţa să funcţioneze! Pentru un libertarian, soluţia injecţiei de capital (fie şi sub forma achiziţiei de acţiuni ale producătorilor auto) înseamnă un singur lucru: a-i pune pe contribuabili să plătească din buzunarul propriu pentru „salvarea“ unei industrii ineficiente, cu costuri mari şi o ofertă care nu răspunde cererii. Chiar dacă pare moral să salvezi locurile de muncă din sectorul auto, această redistribuţie a banilor, ar spune Hazlitt, se va face pe seama eliminării unor investiţii de care este realmente nevoie, dar care sunt, ca să spunem aşa, „invizibile“, pentru că nu au fost realizate încă. Problema, spune, autorul, este că „de regulă, oamenii văd doar ce le apare direct în faţa ochilor“.
Noi apariţii
Elogiu lentorii
Jurnalistul canadian Carl Honoré a devenit subit celebru după apariţia primei sale cărţi, „Elogiu lentorii“ (titlul original fiind „In Praise of Slow“). În zece capitole, referitoare la muncă, timp liber, obiceiuri alimentare, creşterea copiilor, sport etc., autorul analizează efectele înclinaţiei de a le face pe toate mai repede şi sugerează căi de scăpare din vårtejul produs de imperativul vitezei. Honoré, un bun jurnalist (cu articole apărute în publicaţii precum „The Economist“ sau „The Observer“), se foloseşte extensiv de date sociologice, medicale, economice, pentru a schiţa un portret destul de puţin flatant al vieţii în secolul XXI. Iar soluţiile prezentate de autor sunt perfect raţionale: în capitolul despre muncă este dat exemplul mai multor mari companii europene care în ultimii ani le acordă angajaţilor proprii o mai mare autonomie în stabilirea programului de muncă.
Foxfire
Joyce Carol Oates, actualmente profesoară de „creative writing“ la Princeton University, este una dintre cele mai importante scriitoare americane din ultima jumătate de secol. „Foxfire: Confesiunile unei găşti de fete“, roman apărut iniţial în 1993, a fost ecranizat trei ani mai tårziu, cu Angelina Jolie în rolul principal. Cartea urmăreşte destinele a cinci adolescente, care formează, în anii ‘50, un grup de prietene – şi, apoi, o bandă în toată regula. Ca multe dintre cărţile lui Oates, există şi aici destulă violenţă, deşi elementul de noutate al delincvenţei juvenile feminine o pune oarecum în umbră. Ca şi, de pildă, „Sinuciderea fecioarelor“, a lui Jeffrey Eugenides, „Foxfire“ strecoară în ţesătura spectaculoasă a poveştii (care include ritualuri de iniţiere, infracţiuni sexuale, bătăi şi un plan de răpire) o eroină tragică şi extraordinară.
Anxietatea influenţei
Harold Bloom este, foarte probabil, cel mai influent critic literar american în viaţă, deşi nu e un specialist al vreunui domeniu anume al studiilor literare – cu excepţia romantismului englez, pe care îl cunoaşte foarte bine. Cartea sa din 1973, „Anxietatea influenţei“, este un titlu de referinţă în practic toate bibliografiile consacrate fie literaturii romantice engleze, fie studiilor de literatură comparată. Ipoteza centrală a cărţii lui Bloom este că poeţii (şi, prin extensie, toţi scriitorii) se confruntă cu moştenirea culturală a scrierilor predecesorilor şi, prin urmare, propriile lor lucrări poartă în subtext semnele unei anxietăţi faţă de măreţia înaintaşilor.
