„Suntem parteneri corecţi cu contribuabilii corecţi. Oricum, se observă în ultima perioadă o recrudescenţă majoră a celor afectaţi de pierdere de rentă din afacerile cu insolvenţa, optimizare fiscală, afaceri cu statul s.a. Este un semn bun. Vom continua să luptăm pentru ca toţi contribuabilii să-şi plătească impozitele şi taxele. Vom continua să luptăm pentru ca firmele corecte din România să nu mai fie sufocate de presiunea fiscală creată de cei care nu-şi plătesc impozitele si taxele (sublinierea mea). Din reducerea risipei în cheltuielile publice (inclusiv în investiţiile publice), imbunătăţirea colectarii şi reducerea evaziunii vom asigura si sustenabilitate pentru cheltuielile bugetare rigide şi spaţiul fiscal pentru măsuri de relaxare fiscală. Până atunci, suntem strânşi de chingile – şi aici sunt total de acord cu domnul avocat – măsurilor antieconomice, lipsei de viziune şi de corupţie luate în anii din urmă.”
Voi aborda argumentul externalităților la urmă, după câteva observații preliminare.
În primul rând, cred că un decident politic isteț ar trebui să urmărească întărirea coeziunii societății, nu dezbinarea ei. Nu e mare filozofie, cred că toată lumea acceptă faptul că o societate în război cu ea însăși nu are nici o șansă să se dezvolte. „Disoluția statului” aproape a intrat în dicționarul analizei politice din România, la fel cum „Să moară capra vecinului” definește unul din cele mai banale dar condamnabile comportamente dâmbovițene. Eu zic așa: dacă ne-am născut cu „Miorița” atunci aceasta nu înseamnă că ar trebui automat să punem în practică comportamentele descrise în baladă. Să renunțăm așadar la politica vânătorii de vrăjitoare, la instigarea unei părți a societății împotriva celeilalte.
Asta au făcut comuniștii când au acuzat burghezia că subminează economia sau când îi acuzau de trădare națională pe cei care fugeau din „lagăr”. S-a întâmplat și după Revoluție. Acum ce facem, descoperim dușmanul de clasă în omul care evită să plătească impozite?! Părerea mea este că discursul politic trebuie așesat la alt nivel, iar Cristian Socol poate contribui la modernizarea lui.
În al doilea rând, o mare parte din cheltuielile bugetare “rigide” nu sunt deloc sustenabile. Eu nu văd unde este sustenabilitatea sistemului public de pensii – o problemă comună multor state. Și nu înțeleg ce este meritoriu în sustenabilitatea unui sistem de la care recuperezi o fracție din suma enormă cu care cotizezi pe parcursul vieții. Cred că sustenabilitatea unei instituții trebuie definită prin efectul pe care îl are asupra bunăstării societății. Orice instituție care risipește banii dăunează societății, pierderile înseamnă resurse consumate aiurea în dispreț față de nevoile oamenilor; este valabil pentru o firmă, este la fel de valabil pentru stat. Faptul că oamenii politici insistă în menținerea unor politici falimentare, din motive de rentabilitate politică pe termen scurt sau pur și simplu din ignoranță nu înseamnă că aceste politici sunt mai puțin nocive. Și Hitler credea, până la sfârșit, că războiul poate fi câștigat. Sistemul public de pensii este în război cu bunăstarea societății și stă să sucombe și în țările bogate. Publicul realizează acest fapt, ar trebui să-l afle și politicienii și sper că Cristian Socol le va transmite.
În al treilea rând, promisiunea scăderii impozitelor după ce guvernul va face rost de “spațiu fiscal” este inconsistentă în timp. Ce garanție avem că acest lucru se va întâmpla? Statul a promis nenumărate lucruri pe care nu le-a realizat. Deși refuză să își asume vreo constrângere, el insistă să țină încorsetat mediul privat.
Din acest motiv avem o problemă de credibilitate, iar Cristian Socol ar trebui să le transmită politicienilor lecția lui Kydland and Prescott și să susțină adoptarea unor reguli care să constrângă comportamentul statului în viitor. De exemplu, modificarea Constituției în sensul interzicerii deficitelor bugetare (cum s-a întâmplat în Chile), a modificării fiscalității fără referendum ș.a.
În al patrulea rând, și cel mai important, Cristian Socol susține că evaziunea fiscală creează o externalitate negativă: evazioniștii poluează mediul de afaceri „corect” prin costurile fiscale pe care le așează pe umerii acestuia. Argumentul este în opinia mea eronat fie și pentru faptul că demonstrează prea mult.
Mergând pe el descoperim nenumărate situații în care am putea identifica vinovați pentru presiunea fiscală – alții decât statul, bineînțeles.
1.    De exemplu, ce ar spune autorul despre cei care pleacă să muncească în străinătate? Oare ei nu contribuie la creșterea presiunii fiscale pe cârca celor care rămân aici, prin simplul fapt că nu mai contribuie cu nimic la încasările bugetare în vreme ce persoanele asistate social (poate inclusiv membrii familiilor lor) rămân pe nota de plată a societății?
2.    Dar ce putem spune despre tinerii absolvenți de liceu sau facultate cu performanțe deosebite care decid să plece și să presteze în Occident unde valoarea muncii lor este incomparabil mai mare decât în România? Fiindcă deh, nu toți sunt atât de patrioți/norocoși ca Ioana Petrescu încât să se întoarcă de la Harvard în România angajați de guvern! Oare ei nu atârnă o piatră de moară de gâtul celor care lucrează în țară, deoarece au beneficiat de contribuția societății atunci când și-au efectuat studiile dar acum, când le-a venit rândul să dea ceva înapoi, decid să emigreze și astfel să nu contribuie la bugetul de stat al României?
3.    Și ce putem spune despre acei întreprinzători care, deși se bucură de bunurile publice oferite de statul român, nu muncesc și nu plătesc impozite aici, ci își înființează firme în Bulgaria, Cipru, Marea Britanie sau își stabilesc rezidența fiscală în altă parte? Dar despre cei care aleg să își investească economiile în alte țări – comportamentul lor nu determină reducerea investițiilor în România (sub nivelul potențial), a locurilor de muncă create aici și a impozitelor plătite statului?
4.    Dar despre acei concetățeni care pur și simplu decid că este mai bine să stea și să bată mingea pe maidan sau să piardă timpul în cârciumi decât să își caute serios un loc de muncă pentru a plăti mai apoi cotizații sistemului de asistență socială de pe urma căruia trăiesc de fapt?
Ca să fie consecvent, Cristian Socol ar trebui să recunoască prezența externalităților negative în toate cazurile de mai sus și să le condamne fără rezerve. Adică ar trebui să susțină (1) interzicerea liberei circulații a forței de muncă, (2) interzicerea migrației de inteligență, (3) interzicerea mișcării capitalului, (4) interzicerea unui stil de viață prea relaxat.
Sincer, nu cred că Cristian Socol ar îmbrățișa o asemenea poziție. Ceea ce înseamnă că  atitudinea sa actuală este mai degrabă conjuncturală, determinată de faptul că vorbește în numele unei instituții care are un interes direct atât în camuflarea poverii fiscale cât și în combaterea evaziunii.

Bogdan Glăvan este profesor universitar de economie la Universitatea Româno-Americană și autorul blogului www.logec.ro
Comentariul integral şi pe https://logec.ro/evazionistul-un-dusman-si-tradator-fata-de-tara-si-popor/