Radiografia evoluției economice a României, de la sistemul comunist planificat la capitalismul de astăzi, trecută prin filtrul unei tranziții ce pare interminabilă, se suprapune pe o disparitate teritorială evidentă, rezultantă firească a distribuirii și valorificării resurselor și a politicilor aferente. Este și motivul pentru care vom prezenta defalcat, pe județe, metamorfozarea economică a României. Înainte de a ordona și a prezenta, lună de lună, aceste tendințe menite să schițeze profilul economic al țării, dăm cuvântul celor doi specialiști menționați anterior, pentru introducerea propriu-zisă în miezul chestiunii.
Rețete
„Anul trecut capitalismul românesc a ajuns la vârsta de 30 de ani. Printr-o analogie mai puțin sau mai mult bine aleasă, am putea asocia capitalismul românesc cu un tânăr cu vârsta de 30 de ani. Ce putem spune analizând această analogie? Ce putem spune despre un tânăr de 30 de ani? Este interesant, are potențial, dar este încă necopt”. Deschiderea profesorului Cristian Socol, primul care a răspuns solicitărilor noastre, este turnată într-un scenariu argumentativ interesant: „Așa este și tânărul capitalism românesc. S-a născut greu – sub formă de experiment -, pentru prima dată în istorie vorbim despre trecerea de la un sistem planificat la unul capitalist. Copilăria capitalismului românesc a fost una zbuciumată. A fost nășit de mai mulți fondatori, care mai de care mai îndrăgostit de modele importate, la modă – fie el suedez, american sau german”.
„De mic, capitalismul românesc a fost crescut după rețete, majoritatea de sorginte neoliberală marca J. Sachs (n.r. – Jeffrey David Sachs, economist american), dar aplicate de vechi elite politice. Fuga după modele/mode/rețete a generat haos și volatilitate (Rezultatul? Un capitalism sălbatic, primitiv, cauză a doua crize/recesiuni transformaționale în primii zece ani: ‘92 – ’93 și ‘97 – ’99)” – apreciază în continuare Cristian Socol.
Momentul UE. Dileme
La 13 ani – consideră profesorul de la ASE – copilul s-a disciplinat prin asocierea la UE. Capitalismului românesc, copil fiind, i s-au stabilit primele reguli clare – acquis-ul comunitar (n.r. – totalitatea drepturilor și a obligațiilor comune). Tânărul capitalism românesc s-a civilizat/disciplinat în 2007, prin aderarea la UE. Tot atunci, fiind considerat exotic/sălbatic, capitalismul românesc a și primit bani – fonduri preaderare/structurale, dar a și cedat o parte importantă din resurse. Mai departe: „La vârsta cuprinsă între 17 și 25 de ani, tânărul capitalism românesc a suferit schimbări fizice – capitalul intern a fost preluat în mare măsură de capitalul extern. Componenta autohtonă privată a devenit din ce în ce mai mică și mai greu de consolidat”.
De la 23 de ani până la 30 de ani, tânărul capitalism românesc se dezvoltă interesant – produce mai mult, are rate de profit duble/triple față de media țărilor din UE – susține profesorul Cristian Socol. Din punct de vedere strict mercantil este satisfăcut. Astăzi are totuși dileme (ceea ce a învățat din rețete și cărți în care era explicată funcționarea activităților părinților/bunicilor nu corespunde cu realitatea unei țări emergente). Are oarece întrebări legate de viitor. Își dă seama că nu are cum să rămână la fel din moment ce nici rudele sale mai în vârstă – capitalismul occidental – nu se simt prea bine. Este speriat când vede rezultatele anumitor studii certe care-i arată defectele: ipoteza homo economicus – greșită, ipoteza individualismului metodologic – greșită, ipoteza maximizării profitului pe termen scurt – exclusiv cu zero responsabilitate socială – greșită. Conștientizează că programarea lui nu este perfectă – este predispus la crize. Este bucuros totuși că noile descoperiri științifice îi pot face mai puternici – pe el, tânărul capitalism românesc, și pe rudele sale în vârstă din Occident. Sub amenințarea inegalității, a protecționismului și a filosofiei neomarxiste va deveni mai social, mai intervenționist. I se vor introduce gene de programare economică/„keynesianism” (n.r. – cuvânt derivat de la numele economistului John Maynard Keynes) combinate cu ordoliberalism, elemente doctrinare mixte, responsabilitate socială.
Ce urmează?
„În prezent, există îngrijorări. Ce va urma la noi după perioada postcriză Covid?” – se întreabă profesorul universitar Cristian Socol, pentru ca tot el să răspundă imediat: „Cu o probabilitate ridicată, a treia recesiune transformaţională”. Concret? „Cădere economică, explozia datoriei publice, creşterea şomajului structural, cercuri vicioase în economie, deteriorarea nivelului de trai și creșterea inegalităților”, sună verdictul dur al specialistului. Ce ne trebuie pentru a menține o viteză crescută de convergență econonomică și socială cu țările dezvoltate? – mai chestionează Cristian Socol. Un pattern de dezvoltare şi modernizare, lideri eficienți, politici publice consistente, programare economică, funcţionalizarea coerentă a instituţiilor – vine și răspunsul. Completat ulterior: parteneriat la nivel macroeconomic cu companiile-noduri cu capital străin, având în vedere că majoritatea „centrilor nervoşi” ai economiei româneşti sunt acum la dispoziţia capitalului privat străin, care, prin puterea acumulată, poate influenţa substanţial „dependenţa de cale” a celui românesc. În plus, cunoaşterea și implementarea teoriilor convergenţei sau a fundamentelor unei economii a dezvoltării.
Se conturează și concluzia: „Toți acești piloni ar trebui prinși într-o strategie pe termen mediu – de tip Snagov 2.0 -, unde să fie stabilite obiective tactice precum: România în Zona Euro; România în Top 30 competitivitate la nivel global (cf metodologiei Forumului Economic Mondial); România în Top 30 dezvoltare umană (IDU) la nivel global (cf metodologiei ONU); România în rândul țărilor dezvoltate din UE la nivelul indicatorilor de dezvoltare sustenabilă (conform metodologiei Comisiei Europene) și, foarte important, România – a 10-a țară din UE în funcție de mărimea economiei, cu trecerea de la o economie bazată pe eficiență la o economie bazată pe inovație”.
Ideologia socialistă și capitalismul de cumetrie
Continuăm materialul dedicat evoluției economice a României în ultimele trei decenii cu analiza economistului Bogdan Glăvan.
„În 1990, România era una din cele mai sărace țări din estul Europei. Socialismul, aplicat aici mai ferm decât în Cehia sau în Bulgaria, a provocat grave dezechilibre. Ca idee generală, întreaga economie planificată centralizat mersese într-o direcție opusă nevoilor și preferințelor publicului larg. Mamuții industriali construiți de Ceaușescu puteau trăi doar alimentați cu economisirile forțate ale populației; atunci când românii au fost liberi să dispună de banii lor așa cum au vrut, fabricile și investițiile comuniste au rămas fără susținere” – sunt primele observații formulate de Bogdan Glăvan, profesor universitar și director al Centrului de Economie Politică și Afaceri „Murray Rothbard” din cadrul Universității Româno-Americane din București.
După 1990, România se putea dezvolta rapid – consideră profesorul Bogdan Glăvan. Din păcate, politicile economice urmate după Revoluție au întârziat creșterea economică, iar România a rămas serios în urma țărilor central-europene. În vreme ce polonezii au aplicat terapia de șoc și au liberalizat rapid economia, noi am aplicat o reformă graduală care a plătit tribut „socialismului cu față umană” – o nostalgie a președintelui Ion Iliescu -, continuă analiza profesorului Bogdan Glăvan. Deloc întâmplător – mai evocă acesta -, economia României s-a scufundat din ce în ce mai mult într-un sistem clientelar, caracterizat de același președinte drept „capitalism de cumetrie”, care a permis îmbogățirea rapidă a unui număr restrâns de persoane, în vreme ce veniturile reale ale cetățenilor au crescut în medie doar cu 1% pe an.
„În mod machiavelic, politica economică post-revoluționară de la noi a fost branduită ca «umană», în opoziție cu «capitalismul sălbatic» arătat cu degetul la alții. Adevărul este că politicile economice care întârzie dezvoltarea unei națiuni frâng vieți”, crede Bogdan Glăvan, fără a ezita să detalieze bazându-se pe cifre: „La începutul tranziției, speranța de viață a polonezilor era cu un an mai mare decât a românilor. Astăzi este cu doi ani mai mare. Dacă privim rata mortalității în România și în Polonia vedem că aceasta este cu 2,5 la mie mai mare la noi decât la ei. La o populație de circa 18 milioane de locuitori aceasta înseamnă că anual mor în România 45.000 de persoane, care ar fi fost salvate dacă situația economică și medicală de la noi din țară ar fi fost identică cu cea din Polonia”.
Este greu de făcut o estimare precisă, dar este clar că de la Revoluție încoace sute de mii de oameni au murit prea repede – conchide profesorul de economie. Printre ei se numără probabil foarte mulți copii, mai ales cei din comunitățile sărace sau de etnie romă. Și mulți bătrâni care au fost lipsiți de îngrijirea medicală adecvată. O politică economică înțeleaptă – opinează Bogdan Glăvan –, care să permită înflorirea economiei și creșterea nivelului de trai, ar fi salvat sute de mii de vieți. Aceste vieți sunt pagubele colaterale ale faptului că România a fost prost guvernată. Nota de plată pentru politicile populiste nu se simte doar în buzunarul contribuabililor, ci și în scurtarea vieților lor. Paradoxal, opinia publică este drogată de demagogia politicienilor, care insistă să ne convingă că, de fapt, România a făcut bine respingând capitalismul și ducând o politică socială.
Cea mai neagră perioadă
Care este, până la urmă, adevărul propus de profesorul Bogdan Glăvan? „În esență, guvernanții României au descurajat munca și acumularea de capital, încurajând lenevia și hoția. Cum au făcut asta? Prin reglementarea excesivă a inițiativei private, descurajarea investițiilor străine, folosirea bugetului pentru împărțirea de pomeni electorale (rezultând 30 de ani de deficite), menținerea proprietății de stat. O politică insidioasă, care a jucat un rol însemnat în subminarea acumulării de capital, a fost inflația”.
Și, în continuare, o aprofundare a acestei opinii: „1992-1993 reprezintă, poate, cea mai neagră perioadă a «managementului» monetar post-decembrist. Turarea tiparniţei de bani a dus la scăderea valorii leului într-un ritm anual de 200-300%. Este demn de remarcat că nivelul maxim al ratei dobânzii a urcat doar până la 70-80%, cu alte cuvinte s-a înregistrat o rată reală a dobânzii puternic negativă, ceea ce a generat sărăcirea masivă a unei largi pături sociale”. Profesorul Bogdan Glăvan reia din nou comparația cu „Țara Miedului”: „În Polonia, în schimb, «Planul Balcerowicz» a impus oprirea finanțării întreprinderilor de stat de la buget, interzicerea emisiunii monetare pentru finanțarea deficitului bugetar, interzicerea împrumuturilor preferențiale pentru companiile de stat etc. Efectul aplicării acestor principii s-a văzut imediat, rata inflației coborând drastic”.
Prețul plătit
Cum analiza profesorului Bogdan Glăvan a fost construită pe ideea comparațiilor, remarcăm mai departe clasicul raport România-Bulgaria: „În ciuda acestei experiențe și a crizei din 1999, determinată tocmai de șovăiala de a face reforme și de apăsarea pedalei inflației, publicul a refuzat ideea de a fi întreprins un pas mai clar în direcţia separării monedei de politică. În vreme ce Bulgaria a realizat acest pas radical prin adoptarea Consiliului monetar și fixarea cursului de schimb, societatea românească nu a fost pregătită să abandoneze iluziile electorale fabricate şi vândute de clasa politică, în ciuda falimentului sistematic al acestora”.
Efectul? Profesorul Bogdan Glăvan nu lasă loc de echivocuri: „Rezultatul se vede și astăzi: România a continuat cu deficitele bugetare, în vreme ce Bulgaria a fost obligată să ducă o politică mai prudentă și să înregistreze excedente. Ideile proaste mor greu. Am dărâmat socialismul ca regim politic, dar nu am renunțat la ideologia socialistă. Prețul plătit îl simțim când circulăm pe șosele, când intrăm în spitale sau în școli, când ne uităm la calitatea administrației publice”.
