S-au scurs aproape zece luni de când virusul ucigaș COVID-19 a dat buzna în viața planetei ș i-a obligat pe oameni să dea traiului lor o cu totul altă dimensiune. Ședințele de lucru, orele de curs, sesiunile de cumpărături, întâlnirile în general s-au mutat, în marea lor majoritate, în spațiul virtual.

Distanțările fizice și măștile de protecție par, la rându-le, să dea tușa unui tablou din ce în ce mai neînțeles de tineri. Cel puțin acestea sunt semnalele pe care specialiștii în psihologie de la Asociația ”Telefonul Copilului” le primesc chiar și de la copii care vorbesc despre sinucidere ca mod de ”evadare”, despre abuzuri ale părinților, despre însingurare. Aproape fără excepție, toți tânjesc după viața ”reală”, de dinainte de pandemie.

Un an fără posibilitatea de a socializa în mediul real, la taifas, în fața unei cafele sau a unei băuturi, așa cum lumea o făcea natural înainte de pandemia cu coronavirus, pare o eternitate. A fost o perioadă în care obiceiurile oamenilor s-au schimbat radical, răstimp în care au fost modelate rapid de frică, de panică, dar și de tot felul de restricții menite să stopeze sau măcar să încetinească transmiterea virusului ucigaș care a îngrozit întreaga omenire.

Chiar dacă virusologii se află în fața unui vaccin pe care au și început să-l distribuie cu mare precauție, semnele reîntoarcerii la o viață normală, fără interdicții, nu se întrevăd. Poate și de aceea, pe fondul incertitudinii, stările emoționale prind alt contur, mai ales în cazul tinerilor.

”Tinerii încep să dea semne că refuză să existe doar în mediu virtual, cu prieteni ”fantomă”. Vor să se întoarcă la viața normală”

“Griji, incertitudine, traumă și pierderea cuiva drag se află în centrul vieților copiilor și tinerilor care solicită serviciile Asociației ”Telefonul Copilului”, în ultimele 10 luni. Iar la toate acestea se adaugă un nivel ridicat de anxietate și depresie.

Totodată, sentimentul de control asupra vieților lor s-a redus semnificativ, în ultimele 10 luni, pentru aproape toți copiii și tinerii care ne-au contactat, ceea ce are un impact major asupra încrederii în ei înșiși. Mai mult, deși poate părea paradoxal, tehnologia nu îi mai ajută pe copii și tineri. Astfel, ei încep să dea semne că refuză să existe doar în mediul virtual, cu prieteni ”fantomă”.

Ei vor să se întoarcă la școală, vor să se bucure din nou de acel timp petrecut altădată față în față. Teama de a nu mai performa, reducerea nivelului de educație, însingurarea și lipsa unei perspective, a unui orizont de timp – pentru că nimeni nu poate să știe cât va mai dura această situație -, îi sperie, îi afectează emoțional și îi poate face să ia decizii fatale.

Acestea sunt toate mesaje ale lor către noi. Pe scurt: ei doresc să se întoarcă la viața normală. Deși principala preocupare până în prezent s-a îndreptat către prevenirea și lupta împotriva COVID-19, călătoria psihologică spre revenirea la o viață normală, însă, reprezintă poate cea mai mare provocare a tuturor”, ne-a explicat Cătălina Surcel, director al Asociatiei Telefonul Copilului

Pandemia de coronavirus i-a înspământat atât de tare pe unii dintre părinți încât aceștia au luat măsuri exteme de siguranță în ceea ce-i privește pe copiii lor. O adolescentă în vârstă de 14 ani  – unul dintre sutele de cazuri înregistrate la Asociația ”Telefonul Copilului” (116.111) -, le-a mărturisit psihologilor un fapt greu de imaginat: a spus că nu a mai ieșit din casă de…opt luni! Un copil care înainte lua lecții de teatru și balet, un copil cu o viață socială normală, firește adaptată vârstei, este acum sechestrat în propria locuință. Nu are voie să iasă din casă nici măcar câteva minute, pentru o discuție în fața blocului cu prietenii.

Ariana e de opt luni închisă în casă. Părinții au ”sechestrat-o” din cauza pandemiei

”De opt luni nu am mai ieșit din casă, iar relația cu părinții mei este din ce în ce mai greu de gestionat. Sunt pasionată de arte, mai exact de teatru și dans.

Începusem să lucrez cu un profesor, însă părinții mei au întrerupt totul din cauza pandemiei spunând că e prea riscant și că, oricum, profesia asta (n.r. în domeniul artelor) nu aduce satisfacții financiare. Dacă mama mi-ar permite măcar să ies pentru activitățile necesare și să mă văd cu prietenii…Dar pentru părinții mei sunt doar o jucărie care trebuie să execute, nu să cometeze…E cumplit…”, le-a spus Ariana psihologilor de la ”Telefonul Copilului”

Povești ca ale Arianei sunt cu sutele și au cam aceleași ingrediente. Unii dintre tinerii prinși în capcana nevăzută a depresiei încearcă să-și negocieze cumva programe de ”vizită”, scurte întâlniri, (altădată normale, interzise acum, în pandemie). Însă părinții nu se lasă înduplecați. Ba, mai mult, reacțiile adulților sunt nu o dată disproporționate și chiar violente. Lovit și pedepsit, copilul se gândește și chiar recurge, la gesturi extreme. Încearcă să-și ia viața! Despre aceste lucruri cumplite, trăite în timpuri de pandemie au povestit îngroziți și, deopotrivă, disperați, mai mulți copii.

”Am vrut să mor, am încercat de mai multe ori să-mi pun capăt zilelor…Nu mai suportam…”

”Aveam un singur prieten cunoscut pe o rețea de socializare. Pe ceilalți, cei din viața reală, nu mai am voie să-i văd din cauza coronavirusului. Dar mama mi l-a îndepărtat și pe acela…Am vrut să mor, am încercat de mai multe ori să-mi pun capăt zilelor…Nu mai suportam…Ce trebuie să fac să fiu înțeleasă, să-mi recapăt viața normală?”, este mesajul disperat al Irinei, o fată în vârstă de 16 ani.

Tot în pragul sinuciderii s-a aflat și o altă tânără care, din cauza adâncii depresii în care a căzut în timpul izolării, a descoperit automutilarea ca fiind un refugiu al problemelor sale fără răspuns. Povestea fetei este cu atât mai dramatică cu cât episoadele de tentativă de suicid prin care a trecut nu-i dau pace nici o clipă.

”Mă gândesc tot mai des să-mi pun capăt zilelor. Mai ales că locuiesc lângă calea ferată, ideea nu-mi dă pace nici o secundă . Am avut mai multe tentative de suicid, am luat pastile. Îmi place să mă automutilez…Simt o tristețe permanentă, nu am nici o bucurie”, s-a destăinuit Angela, un copil însingurat, psihologilor de la Asociația ”Telefonul Copilului”.

Sinuciderea, ”evadarea” din lumea la care nu reușesc să se adapteze

Acestea sunt doar câteva dintre mesajele dure, de fapt strigăte de ajutor ale unor copii însingurați cărora pandemia de coronavirus le-a dat complet viața peste cap. Și le-a zdruncinat serios psihicul. Poveștile lor sunt, de fapt, un puzzle format din episoade dramatice fără de sfârșit. COVID-19 le-a ”ucis” tot ce aveau: grupuri de prieteni, viața socială, ba chiar și relația cu părinții care, înspământați de consecințele pe care le-ar putea avea coronavirusul, au tăiat copiilor lor toate conexiunile cu viața reală. Așa, fără să înțeleagă ce se întâmplă în jurul lor, din ce în ce mai mulți tineri vorbesc despre sinucidere ca fiind ”evadarea” din lumea la care nu reușesc să se adapteze.

Panica, depresia, atacurile de panică, tulburările de somn, simptome ale izolării pe timp de pandemie cu COVID-19

În cifre, statistica Asociației ”Telefonul Copilului” arată că problemele emoționale, panica, depresia, nevoia de comunicare sau dificultățile de adaptare la învățământul on-line se regăsesc în poveștile a aproape 50 la sută dintre copiii care au cerut suport psihologic. Stările emoționale de care ei vorbesc sunt traduse de specialiști ca fiind frică și anxietate (agitație psihomotorie, tulburări de somn/alimantație, atacuri de panică. Excluderea, dificultățile de relaționare, singurătatea existențială sau lipsa persoanelor-suport (profesori, consilieri școlari la care nu mai acces)  sunt resimțite de tinerii care doresc o viață socială, nu una virtuală, dar la care nu mai pot ajunge din cauza crizei medicalo-economice.

Firește, că virusul ucigaș nu a făcut să dispară ca prin minune bullyng-ul-cyberbullyng-ul sau violența în familie. Ba chiar, în vremuri de pandemie, numărul acestor cazuri a crescut semnficativ, dovadă fiind apelurile tot mai multe ale copiilor care cer sprijinul specialiștilor în psihologie.