Eternul subiect Fondul Proprietatea. E o delicatesa pentru presa, pentru ca poate umple oricand o bucata de pagina pentru care ai ramas in pana de idei. In ceea ce ma priveste, pentru ca ma simt ceva mai mult finantist decat ziarist, caut mereu sa vad si o cale pentru iesirea din situatia neclara in care se afla proiectul.
Si nu incetez sa ma intreb cum de nu reusesc nici guvernantii, nici despagubitii, sa vada solutiile care trec pe langa ei.
“Fondul Proprietatea ar trebui sa fie folosit doar pentru a face rost de resursele financiare necesare retrocedarilor.”
Dincolo de toate problemele de suprafata care i-au fost identificate Fondului, mai mult sau mai putin reale, intr-un final, neajunsul cel mai mare este neconcordanta intre problema careia ii raspunde el, retrocedarea, si solutia gasita. Mai exact, retrocedarea se poate desprinde foarte elegant de Fondul Proprietatea, acesta urmand sa fie folosit doar pentru gasirea resurselor financiare necesare.
Ideea pe care o repet obsesiv, de cate ori am ocazia si in fata oricui e interesat sa o auda (din pacate, cei care ar trebui sa fie interesati aud cam greu), este ca statul ar trebui sa faca oferte publice de vanzare pentru actiunile respective. Potrivit estimarilor oficiale, in iunie vor fi titluri de despagubire in valoare de doar 400 de milioane de euro. Vandute direct de catre despagubiti, actiunile ce vor rezulta ar duce la scaderea dramatica a pretului, oricat de optimisti sunt conducatorii Fondului. Pretul nu va creste peste valoarea nominala decat dupa ce actiunile vor fi deja departe de primii lor proprietari. Nu are rost sa mai repet motivele pentru care sunt atat de sigur, pentru ca au mai spus-o si altii, de multe ori.
Presedintele Fondului Proprietatea, Nicolae Ivan, afirma in urma cu putin timp ca exista deja investitori interesati sa cumpere actiuni ale Fondului, si ca ar putea fi vandute usor actiuni in valoare nominala de circa un milion de euro. Daca statul vinde actiunile direct acelor investitori, la valoarea nominala, acestia nu vor avea prea multe variante si vor cumpara la pretul respectiv.
Nu trebuie sa uitam ca la stabilirea capitalului social s-a luat in calcul valoarea contabila a companiilor din portofoliu, in lipsa unui pret format pe o piata reglementata. Ceea ce va insemna, in mod normal, si un profit ulterior pentru investitori, pentru ca valoarea de piata e de asteptat sa fie mai mare decat cea nominala.
In momentul in care va fi din nou nevoie de bani, statul poate vinde o alta parte din actiuni, in functie de necesitati, la un pret probabil mai mare decat valoarea nominala. Diferenta de pret ar putea chiar sa acopere, intr-o ipoteza optimista, activele pe care statul ar trebui sa le adauge pe parcurs peste capitalul initial.
Evident, din banii castigati in acest fel pot fi acordate primele despagubiri, la valoarea estimata de catre evaluatorii autorizati, si nu la o valoare necunoscuta, cum se pune acum problema. Ar fi o solutie mai buna chiar si decat retrocedarea caselor in natura, pentru ca in acel caz ele sunt vandute, de obicei, cu un discount destul de mare fata de pretul pietei.
Greu de inteles cum de nu observa primul-ministru oportunitatea ca, in loc sa fie injurat si numit escroc, sa fie respectat de oamenii care, pana la urma, l-au votat si l-au propulsat la Palatul Victoria. Desigur, poate exista si interesul ca pretul sa ramana jos atat cat e nevoie, pentru “diversi” cumparatori. Dar asta nu e decat o ipoteza, si una rautacioasa, ce-i drept.
Nici proprietarii nu sunt lipsiti de solutii, pe care se pare ca le vor lasa sa treaca pe langa ei. Despre asta, insa, in viitorul apropiat.
