Acum mai bine de o săptămână, simpaticii de la Petrom au luat decizia unilaterală şi foarte „veselă“ de a majora preţul gazelor produse cu 8%, în prag de iarnă, ştiut fiind că cele patru luni de iarnă din noiembrie până în februarie sunt estimate a reprezenta, în cazul populaţiei, consumul a 40% din cantitatea consumată într-un an.
În plină criză, costul energiei reprezintă costul supravieţuirii, atât pentru oameni cât şi pentru industrie – iar preţul gazului urmăreşte îndeaproape pe cel al petrolului, chiar dacă cu câteva luni întârziere, datorită contractelor pe termen lung. Contextul internaţional nu ne ajută.
În vreme ce tovarăşul Vladimir Vladimirovici Putin inaugurează în aceste zile conducta Nord Stream prin care alimentează Europa (şi planifică South Stream), noi căutam în continuare imaginare potcoave de cai morţi – pe una dintre ele am botezat-o Nabucco. Singura alternativă a importurilor de la ruşi este o tehnologie a gazelor de șist, în trecut mai greu exploatabile, dezvoltată de americani. România ar putea beneficia de ea dacă ar avea un plan bine pus la punct de licitaţie cu strigare şi obligarea companiilor să plătească redevenţe substanţiale statului român.
Nu ne ajutăm însă nici noi pe noi. Petrom, deţinută de OMV în urma unei privatizări care a avut la bază barilul de petrol în intervalul 18-22 de dolari, poate lua deciziile pe care le pofteşte. Însă pe partea autorităţilor avem o fragmentare completă: reprezentanţii MEC în Consiliul de Administraţie dorm în pantofi, ANRE-ul primeşte comandă politică pentru a „masa“ cifrele pentru calcularea preţurilor (însă va primi nişte bâte în cap de la Bruxelles pe acest subiect), iar Guvernul are mâinile legate de contractul de privatizare care a îngheţat redevenţele până în decembrie 2014, când se împlinesc zece ani de la data privatizării, precum şi de niscaiva prevederi pe partea de mediu din care Petrom s-ar putea să considere că mai are bani de primit, nicidecum bani de dat.
Atâta vreme cât toate problemele de împărţit între Petrom şi stat nu sunt puse la comun, cetăţeanul Georgel va deconta, clănţănind, factura, în timp ce îşi mai pune un pulover în plus. Costul s-ar putea să fie unul important şi pentru industrie, răsfrângându-se direct asupra profitabilităţii firmelor de îngrăşăminte şi a altor consumatori, în special din industria grea.
Există şi soluţii, nu doar probleme: decăpuşarea Romgaz prin punerea ei în capul listei companiilor administrate sub acordul cu FMI, o strategie energetică coerentă în domeniu, dublată de contractarea pe 30 de ani a gazelor din Rusia, investirea unor sute de milioane de dolari pentru exploatarea unor noi perimetre pentru a menţine şi chiar a creşte producţia naţională. Cel mai probabil însă, politicienii vor arde în continuare gazul de pomană, mai preocupaţi de alegeri decât de dârdâiala oamenilor sau de nemulţumirile companiilor – se vor trezi doar prin decembrie, când vor exploda, ca în fiecare an, nemulţumirile populaţiei. Poate remanierea se păstrează pentru atunci.
Răzvan Orăşanu a fost consilier al primului-ministru în perioada 2004-2008.