Numele lui Marin Ganea, patronul unei fabrici de mobilă de pe strada Şerbănică, la începutul secolului XX, nu mai are probabil relevanţă azi, însă ceea ce poate impresiona e felul în care şi-a gândit investiţia. În urmă cu numai cincizeci de ani, lui Marin Ganea i-ar fi fost destul de greu să-şi vândă marfa, mobila „evropenească“ nefiind încă la modă decât pentru aristocraţie şi elitele burgheze. Dar şi acestea se aflau în confruntarea dintre vechi şi
Numele lui Marin Ganea, patronul unei fabrici de mobilă de pe strada Şerbănică, la începutul secolului XX, nu mai are probabil relevanţă azi, însă ceea ce poate impresiona e felul în care şi-a gândit investiţia.
În urmă cu numai cincizeci de ani, lui Marin Ganea i-ar fi fost destul de greu să-şi vândă marfa, mobila „evropenească“ nefiind încă la modă decât pentru aristocraţie şi elitele burgheze. Dar şi acestea se aflau în confruntarea dintre vechi şi nou: bătrânii voiau divanul şi samovarul, barba şi işlicul, iar tinerii, fracul şi jobenul, favoriţii şi monoclul. Către 1860-1870, victoria modei europeneşti a devenit deplină chiar şi în târgurile Valahiei şi Moldovei. Personajul nostru îşi vindea marfa direct din fabrică, neavând puncte de desfacere, către „domnii comercianţi de mobile“, care le revindeau în depozitele lor en detail. Toate produsele erau fabricate cu detalii ornamentale delicate, iar preţurile variau în funcţie de esenţa lemnului şi de bogăţia ornamentelor.
În depozitul fabricii, cumpărătorii găseau garderobe, şifoniere, paturi, lavoare, măsuţe de noapte, bufete, mese de sufragerie, mese de salon, servante, trimouri (mobilier de colţ, cu trei picioare), dar şi o varietate de tipuri de rame de oglinzi lucrate manual.
Marin Ganea îşi asigura clienţii că preţurile sale erau „foarte moderate“. Avea, totuşi, şi produse cu pretenţii, pentru „domnii hotelieri şi restauratori“ de mobilă sau pentru proprietarii cafenelelor şi ai altor stabilimente şi locante. Pentru a întări convingerea clientului că face o investiţie bună, Ganea îl îmbia pe acesta să trimită o carte poştală pe adresa fabricii, „iar omul nostru vă vizitează acasă“. Întreaga reclamă se încheia cu un „toată stima“, cum rar mai găseşti astăzi şi în vorbirea curentă.