În orice firmă sau instituţie, fie ea din România, fie de aiurea, sunt câţiva oameni conştiincioşi care ar munci la fel în orice condiţii. Ceilalţi muncesc mai mult şi mai bine, de frică. Cum slăbeşte supravegherea, cum se duce şi productivitatea pe apa sâmbetei, instantaneu. Sigur, în discursurile publice se vorbeşte numai despre motivare, niciodată despre frică. Însă a scoate în faţă stimulentele, sau, dimpotrivă, teama de a le pierde, de a nu mai primi recompense, măriri de salariu, avansări în carieră etc. înseamnă a vorbi despre acelaşi lucru, în fond. Şi în ţările civilizate aceste mecanisme funcţionează la fel, deşi mai subtil şi de multe ori cu bătaie indirectă: punitate socială difuză, limitarea accesului la oportunităţi, marginalizare etc. De aceea, autoreglementarea e o utopie frumoasă pentru România în acest moment, şi va fi încă multă vreme de acum înainte. Fără un mecanism de dublu control, nimic nu poate funcţiona fără suspiciune în România în acest moment; nici măcar în Biserică sau la Academia Română, adică acolo unde ar trebui să fie efluvii de moralitate. Unde au dus autonomia locală, descentralizarea, achiziţiile publice lăsate la mâna fiecărei instituţii, autonomia universitară? Dar toate categoriile profesionale care funcţionează în regim de autoreglementare: magistraţii, avocaţii, notarii, farmaciştii şi mulţi alţii? Câte dintre aceste Consilii Superioare, Asociaţii, Autorităţi sau ce mai sunt ele nu au ajuns sau nu sunt pe cale de a deveni adevărate sindicate mafiote?
Fără o Justiţie credibilă şi fără un sistem eficient de punitate socială, nu poţi lăsa pe nimeni să-şi stabilească singur regulile jocului şi să-şi acorde sieşi salarii, sporuri, beneficii şi privilegii. Poate că după vreo cinci ani de funcţionare ireproşabilă şi irevocabilă a justiţiei se poate gândi cineva să înceapă o introducere progresivă, treptată şi foarte lentă, a autonomiei, autoguvernării şi autoreglementării. Dacă vor avea posibilitatea să muncească mai puţin şi să primească mai mult decât li se cuvine, să folosească resursele instituţiei în interes personal sau chiar să fure, cei mai mulţi angajaţi o vor face, dacă nu le e frică de consecinţe. Cei cinstiţi vor fi extrem de frustraţi şi de supăraţi şi le va scădea productivitatea de inimă rea. Însă supărarea lor se va îndrepta mult mai mult către instituţiile sau către sistemul social care permit aşa ceva, decât către profitori şi hoţi. Studiile au arătat clar că injustiţia e mult mai greu de suportat decât greutăţile, de orice fel ar fi ele, dacă aceste greutăţi sunt distribuite uniform şi suportate echitabil de către toţi membrii grupului sau societăţii. Cu alte cuvinte, contrar aparenţelor şi chiar dacă nu recunosc în public, oamenii preferă o frică echitabilă şi cu reguli clare absenţei totale a punităţii.
George Butunoiu, specialist executive search
