De prea multe ori, lipsa resurselor financiare publice a fost folosită ca și scuză în raport de obligația statului de a genera bunuri și servicii publice îndestulătoare, cu utilitate economică și socială și la prețuri corecte. Pentru că, oricât de mult ar crește resursele mobilizate la dispoziția statului, acestea vor fi mereu insuficiente, dacă nu sunt cheltuite cu raționalitate și cu eficiență.

Trecând la analiza măsurilor fiscale cuprinse în noul program de guvernare, le-aș grupa în 3 mari categorii:

– măsuri fiscale a căror logică și structurare nu o pot efectiv nici măcar înțelege și, în consecință, nu pot fi de acord cu ele – eliminarea impozitului pe profit și introducerea generalizată a impozitului pe cifra de afaceri.

Spun asta în contextul în care eu nu am cunoștință ca, în momentul de față, vreunul din statele membre UE să aplice impozitul pe cifra de afaceri – generalizat și nu sectorial – în locul impozitului pe profit. Am văzut argumentele vehiculate în mediul public în favoarea introducerii generalizate a impozitului pe cifra de afaceri, dar nu cred că statul are dreptul să transfere către mediul privat slăbiciunile sale în administrarea și colectarea impozitului pe profit. Deși impozitul pe cifra de afaceri are avantajul cert al unor costuri mult mai reduse în raport de așezarea și administrarea sa fiscală (comparativ cu impozitul pe profit), cred că putem invoca o serie de argumente – atât de natură juridică, cât și de natură economică – împotriva introducerii generalizate a acestuia.

Din punct de vedere al argumentelor de natură juridică, trebuie să ne punem întrebarea dacă acest nou tip de impozit pe cifra de afaceri este în concordanță cu directivele europene. Eu cred că nu, deoarece acest tip de impozitare se poate aplica numai la nivelul impozitelor indirecte (mai exact, la nivelul taxei pe valoarea adăugată). Subscriu astfel la opiniile, vehiculate în mediul public, că acest impozit devine un fel de TVA, cu mențiunea însă că și TVA-ul se aplică doar la valoarea adăugată, corespunzător pe fiecare lanț de tranzacționare.

În al doilea rând, apare întrebarea referitoare la modul în care se vor impozita profiturile/veniturile atât ale sediilor permanente din alte tări ale firmelor românești, cât și ale sediilor permanente din România ale firmelor nerezidente. Cum vor opera, în aceste condiții, prevederile convențiilor de evitare ale dublei impuneri, încheiate de România cu țările respective, care prevăd o secțiune distinctă privind impozitarea profiturilor, în condițiile în care în țările respective se aplică impozitul pe profitul companiilor, iar în România s-ar aplica acest impozit pe cifra de afaceri? Cum vor opera regularizările cu plățile efectuate în alte state, cu titlu de impozit pe profit ?

 

De asemenea, îmi pun întrebarea privind modul de individualizare și de implementare a măsurilor prevăzute în Directiva 1164 / 2016, cunoscută și ca planul BEPS, prin care se prevede identificarea unor măsuri și acțiuni menite să împiedice tocmai erodarea bazelor impozabile ale profitului. Care ar mai fi, în noile condiții, obiectul implementării prevederilor acestei directive europene, cu termen recomandat de implementare data de 01 ianuarie 2019 ?

Din punct de vedere al argumentelor de natură economică, apreciez că acest impozit creează inechitate fiscală, în raport de sectorul de activitate al firmelor. E adevărat, unele firme sunt avantajate – în special, cele care activează în domeniul serviciilor. Dar să nu uităm că, fie și numai la un nivel de impozitare de 1% al cifrei de afaceri, punctul de echilibru se produce de la o marjă de profit brut de minim 6,25%. Firmele cu rulaje foarte mari – și care, cel mai probabil, vor fi impozitate cu o cotă de 3% – dar care înregistrează o marjă de sub 3% (fiind foarte multe exemple în acest sens) nu au nici o șansă să mai reziste pe piață, neputând să-și acopere nici măcar costurile fiscale, fără a le mai pune la socoteală pe cele logistice sau de administrare (cheltuielile de exploatare). Și asta în condițiile în care se vehiculează o creștere semnificativă a salariului minim, începând cu data de 01 ianuarie 2018, creștere care este de așteptat să inducă o influență – cel puțin, psihologică – asupra creșterii de ansamblu a nivelului salariilor. Este de la sine înțeles că, în aceste condiții, firmele vor urmări să acopere toate aceste creșteri de costuri prin creșterea prețurilor și tarifelor bunurilor și serviciilor pe care le oferă, pentru a-și susține gradul de profitabilitate și de eficiență economică, practic pentru a supraviețui pe piață.

În același timp, sunt net dezavantajate firmele cu o puternică activitate sezonieră, cât și cele care fac investiții masive, anterior începerii activității. Cum își vor mai putea recupera aceste investiții, fie – după caz – sub forma cheltuielilor curente sau, ulterior, pe seama cheltuielilor cu amortizarea clădirilor și a echipamentelor ? Deja sunt probleme destul de mari, chiar și în actualul sistem, prin necorelarea amortismentului fiscal cu cel economic, fapt de natură să producă distorsiuni la nivelul cererii și dorinței de capitalizare la nivelul firmelor. Practic, prin introducerea impozitului pe cifra de afaceri optimizarea și, implicit, motivația investițională dispare.

 

În concluzie, cred nu numai că ar trebui menținut actualul sistem de impozitare al profiturilor, dar ar trebui introdus inclusiv grupul fiscal din perspectiva impozitului pe profit (după o logică similară celei deja existente la nivelul grupului fiscal la nivel de TVA), iar firmele ar trebui să aibă inclusiv posibilitatea să opteze pentru plata anuală a impozitului pe profit, în vederea eficientizării fluxurilor de trezorerie la nivelul firmelor.

– măsuri fiscale a căror logică și structurare o pot înțelege și chiar accepta, dar cu care, eu personal, nu pot fi de acord – introducerea taxei de solidaritate pentru salariile de peste 14.500 lei.

Personal, nu am identificat în reglementările directivelor europene vreo interdicție explicită în acest sens. Din punct de vedere practic, acesta ar fi însă momentul renunțării la cota unică și a creării premiselor pentru introducerea unei impozitări progresive pe tranșe de venit. De fapt, asta și cred că este, o impozitare progresivă, livrată sub o denumire prin care se dorește justificarea populistă a acestui demers: impozitarea în consecință a celor care obțin venituri lunare mai mari decât echivalentul a 10 salarii minime pe economie. Pentru că, sub această denumire de taxă de solidaritate, mie unul nu îmi sună ca o măsură fiscală curentă, ci una cu un caracter excepțional, care derogă de la principiile de bază ale sistemului fiscal.

Suntem oare într-o situație excepțională, care să justifice introducerea unei măsuri fiscale excepționale ? Or fi prea mici veniturile colectate la buget ? Sau prea mari cheltuielile bugetare care se anunță prin intrarea în vigoare a o serie de legi, care urmează să-și producă efectele în perioada următoare ?

 

Dincolo de toate aceste considerații, un lucru este cert: este practic nu doar descurajată, ci chiar penalizată munca calificată, remunerată corespunzător în contrapartidă. Dacă tot se vrea introducerea unei taxe de solidaritate, cred că aceasta ar trebui să vizeze nu venitul realizat (de facto, impozitarea factorului de producție muncă), ci averea deținută, așa cum aceasta se regăsește și în alte state – Franța fiind cel mai sugestiv exemplu în acest sens.

– măsuri fiscale a căror logică și structurare o pot înțelege, accepta, și cu care sunt chiar de acord – amânarea cu un an a reducerii cotei generale de TVA de la 19% la 18% și eliminarea impozitului pe dividende.

De ce spun asta ? Deoarece cred că efectul util la nivelul firmelor ar fi mai puțin resimțit decât efectul negativ la nivelul bugetului general consolidat, deoarece proporția în care va crește consumul nu cred că va avea puterea să compenseze scăderea cu un punct procentual a taxei (raționament valabil, desigur, în condițiile în care se menține actualul trend de colectare al impozitelor).

Referitor la eliminarea impozitului pe dividende, cred că  este prea frumos ca să fie și adevărat. Deși randamentul fiscal al acestui tip de impozit este unul destul de redus – din perspectiva mobilizării de resurse la buget – nu cred că statul va renunța la aceste sume atât de ușor. Probabil, se va elimina obligația firmelor plătitoare de dividende de a reține și de a vira impozitul respectiv, dar sumele obținute de persoanele fizice beneficiare vor fi incluse în categoria veniturilor impozabile, supuse impozitului pe venitul global, a cărui introducere este tot mai intens vehiculată. Nu știu, vom vedea…

Legenda meșterului Manole spune că doar hărnicia şi priceperea acestuia nu ar fi fost suficiente să-şi termine lucrarea, dacă nu ar fi jertfit – o pe Ana, oricât de dragă îi era. Dacă am face un paralelism cu măsurile fiscale, probabil că nici aruncarea pe piață (la intervale de timp din ce în ce mai scurte) a unor scenarii de impozitare mai mult sau mai puțin fanteziste nu este suficientă pentru a crea un cadru normativ fiscal simplu, echitabil, coerent, stabil și predictibil. Cred că trebuie ceva mai mult și trebuie să ne hotărâm ce jertfim: economica subterană. Prin fiscalizarea acesteia se poate asigura atât stabilitatea financiară a bugetului de stat, cât și repartizarea corectă și unitară a sarcinii fiscale, care să nu-i descurajeze pe cei eficienți, competitivi, calificați și onești (mă refer aici atât la firme, cât și la persoanele fizice), iar aceștia să nu se simtă penalizați. Astfel, vor dori să muncească mai mult, să creeze plus valoare, pentru a câștiga mai mult și nu pentru a plăti impozite mai mari către buget; aceasta ar fi doar o consecință logică și natural acceptată.