Deunăzi, am avut un interviu cu un candidat pentru un post de senior în cadrul firmei. Dincolo de discuţia legată de competenţe, un lucru mi-a atras atenţia. Persoana în cauză dorea un salariu dublu faţă de cel pe care îl avea în prezent. Am întrebat-o politicos cum poate argumenta dublarea pretenţiilor salariale când, în mod evident, valoarea sa nu s-ar fi dublat de la o zi la alta. Răspunsul a fost pentru mine surprinzător: m-am uitat în jurul meu – a zis persoana în cauză – şi am aflat că un trainer câştigă sume comparabile cu cele pe care le cer eu acum. Eu fac în prezent training, aşa că mi se pare normal să câştig şi eu cât el. Judecata sa, în principiu, este corectă, dacă neglijăm faptul că între un training de Excel şi unul de abilităţi manageriale ar fi o diferenţă majoră de competenţe. I-am explicat că la noi în firmă nu ar aduce valoarea cerută de pretenţiile lui salariale şi ne-am despărţit prieteni.
Tot în zilele acestea citesc în presă despre greva de la Dacia. Dintr-un anume punct de vedere, apreciez curajul şi tăria de caracter ale muncitorilor, hotărâţi să obţină revendicările salariale până la ultima centimă. Nu mă pot opri însă să observ argumentaţia din spatele acestor revendicări: muncitorii din UE – spun sindicatele – câştigă cu un ordin de mărime mai mult decât cei din România, la acelaşi nivel de calificare. Aşadar, o creştere de 50%-60% a salariilor ar fi o minimă compensare a acestei diferenţe. Din nou corect la prima vedere, dacă ignorăm diferenţa de productivitate. Personal, nu am văzut în argumentaţia sindicatelor vreun calcul de sustenabilitate a revendicărilor salariale, în schimb am fost martorul unei agresivităţi nemaiîntâlnite până acum faţă de o opinie a angajatorului, care lua în calcul mutarea facilităţilor de producţie în… ţări cu mână de lucru mai ieftină.
Mai departe: mă uitam pe un studiu de piaţă care măsoară nivelul de trai în fiecare an, realizat de Daedalus Consulting. Din nou, surpriză. Deşi veniturile românilor au crescut simţitor anul acesta faţă de anul trecut, în ansamblu, respondenţii consideră că trăiesc mai prost decât înainte. Explicaţia? Schimbarea punctului de raportare: acum – că tot suntem cetăţeni ai Uniunii Europene – vrem şi noi să trăim ca în UE. Logic, nu?
Toate cele trei situaţii de mai sus au ceva în comun: uitatul în farfuria vecinului. Raportarea la alţii, speculaţia, falsa egalitate atunci când te compari cu alţii devin argumente critice pentru pretenţiile românilor. Puţini mai vorbesc despre competenţe, productivitate, valoare adăugată atunci când îşi evaluează aşteptările. Stau şi mă întreb: oare cât de departe ne poate duce o astfel de mentalitate?
Daniel Enescu este managing partner al companiei de marketing şi cercetare de piaţă Daedalus Consulting
Capital – Editia nr.15, data 16 aprilie 2008
