Când vom ieşi din criză? Aceasta este întrebarea zilei. Însă întrebarea pe care şi-o pun actorii pieţei sună altfel: când anume vom atinge punctul cel mai de jos al crizei şi cum vom fi ştiut că acest lucru s-a întâmplat? Incertitudinea privind momentul relansării are încă şi mai mult de-a face cu Factorul Frică decât intrarea în criză. Ceea ce îi nelinişteşte pe toţi este, ca şi în cazul unei viroze rebele, că boala s-ar putea întoarce, făcând pierdute or
Când vom ieşi din criză? Aceasta este întrebarea zilei. Însă întrebarea pe care şi-o pun actorii pieţei sună altfel: când anume vom atinge punctul cel mai de jos al crizei şi cum vom fi ştiut că acest lucru s-a întâmplat? Incertitudinea privind momentul relansării are încă şi mai mult de-a face cu Factorul Frică decât intrarea în criză. Ceea ce îi nelinişteşte pe toţi este, ca şi în cazul unei viroze rebele, că boala s-ar putea întoarce, făcând pierdute orice resurse folosite deja pentru recuperare şi ducând lucrurile într-o situaţie chiar mai proastă. Oricât de mult ar fi progresat teoria economică, practica afacerilor şi ştiinţa guvernării din 1929-1933 încoace, ele nu pot substitui „mâna invizibilă a pieţei“. Continuă să existe o anumită mistică a sistemului şi, tot ca în cazul unei viroze, persistă credinţa că, în anumite limite cel puţin, criza trebuie lăsată să-şi producă efectele. Principalele temeri legate de actualele planuri anticriză se referă la faptul că sunt extrem de voluntare, nu sunt dublate de măsuri structurale şi nu lasă criza să corecteze sistemul. Economia este, în sine, un sistem inteligent, care se autoreglează. Există, ca să rămânem în registrul noţiunii-cheie, o constantă FF care selectează resursele din economie, le rearticulează, le potenţează, le distribuie, le vectorizează. În termeni observabili, constanta FF este sentimentul pieţei (în sens larg), detaliat în sentimentul investitorului şi sentimentul consumatorului. Motorul pieţei îşi va găsi un ritm atunci când primul se va simţi încrezător să investească, de regulă pentru că al doilea se simte în stare să cheltuiască. Pentru investitori, semnalul bun va fi o tendinţă de creştere a preţurilor (dar dacă nu vom avea întâi deflaţie, am pătimit degeaba); pentru consumatori, creşterea veniturilor. Timingul este în politici (investiţii, garantare, rata dobânzii, deficit, taxe, inflaţie), dar dacă sunt neinspirate sau lansate inoportun, înainte ca sistemul să se fi reîncărcat natural, boala se lungeşte. Pentru noi, care nu avem nici politici, nici resurse, semnalul bun va veni de acolo de unde a venit şi criza, din economiile majore. Dacă relansarea are loc în 2009, recuperarea va dura doi-trei ani. Dacă însă ne apucă 2010…