Un premiu Palme d’Or obţinut la Cannes nu scoate oamenii în stradă, la Piaţa Universităţii, chiar dacă el e comparabil cu câştigarea unei finale din Liga Campionilor. Nici filmul lui Cristian Mungiu nu va întrerupe circulaţia pe străzi. Dar acest premiu are şi o semnificaţie economică. E greu să vorbeşti în industria cinematografică de privatizare sau proprietate de stat. În România, încă se fac filme cu bani de la stat şi, probabil, va mai dura până când un producător va merge la bancă având un scenariu sub braţ şi va obţine un credit pentru a face filmul. Dar atâta timp cât banii pentru film au venit numai de la stat, distribuiţi de nişte înţelepţi fără realizări personale în domeniu, activişti pe tărâmul cinematografiei, filmul românesc nu avea nici o şansă. Aşa cum nici întreprinderile româneşti rămase la stat n-au avut. Doar s-au irosit bani publici. Era cam acelaşi fel de căpuşare şi în industrie şi în cinematografie: cei de semnătura cărora depindea repartizarea banilor îi împărţeau între ei. Rezultatul: filmele româneşti strângeau câte zece rătăciţi în sală, mărfurile firmelor româneşti se prăfuiau prin depozite sau pe rafturile magazinelor. Explicaţiile eşecului erau şi ele asemănătoare: marea finanţă internaţională, evreii, masonii conspirau pentru ca România să nu aibă nici filme bune, nici produse de calitate. Să ne ţină pe noi în întuneric şi sărăcie.
Nu ştiu de ce, dar toţi aceşti tineri regizori, Cristian Mungiu, Porumboiu, Cristi Puiu, Nae Caramfil, Mitulescu, îmi par exponenţii sectorului privat. Ştiu că, la un moment dat, ei s-au revoltat împotriva celor care împărţeau banii de la stat pentru filme şi, probabil, câte un bătrân edec din acel consiliu al înţelepţilor mai semnează câte ceva şi în favoarea tinerilor regizori. Oricum, ploaia de premii i-a trimis în ridicol pe cei care respingeau proiecte care apoi căpătau recunoştere internaţională. Filmul românesc nu a crescut mai devreme şi pentru că sălile de cinematograf au rămas la stat şi au fost transformate rapid în săli de bingo, baruri sau depozite angro. Jaful din restul economiei de stat şi-a avut corespondentul şi în cinematografie.
Şi, iarăşi la fel ca în restul economiei, şi în cinematografie avem acelaşi avantaj comparativ: am învăţat să lucrăm cu bani puţini, avem o „forţă de muncă“ ieftină. Dar aici asemănările se opresc: dacă mai de mult se lucra într-un fel de lohn, ei veneau cu actorii, noi cu caii, acum noi suntem creatorii. O generaţie nouă de artişti creşte într-o economie tot mai primenită şi mai dinamică, bazată pe proprietate privată!
