În ultimele șase zile armata Ucrainei a străpuns liniile rusești din colțul nord-estic al țării și a înaintat pe un front larg spre est, eliberând localitate după localitate din teritoriul până acum ocupat. Mai întâi Balakliia, apoi Kupiansk, apoi Izium, oraș situat la confluența unor rute importante de aprovizionare.

Aceste nume poate că nu spun mult pentru publicul străin, dar sunt locuri care erau inaccesibile, pe care ucrainenii nu le-au putut contacta timp de luni. Acum au fost recucerite în decurs de ore. În timp ce scriu acest text se spune că forțele ucrainene ar lupta în suburbiile Donețkului, oraș ocupat de Rusia încă din 2014.

Multe lucruri legate de acest avans sunt neașteptate, mai cu seamă locația: vreme de săptămâni ucrainenii și-au trâmbițat insistent intenția de a lansa o ofensivă majoră mai la sud. Cel mai mare șoc îl constituie nu tactica ucraineană, ci reacția rusă. „Ceea ce ne surprinde cu adevărat este că trupele ruse nu contraatacă”, mi-a declarat ieri dimineață la Kiev generalul locotenent Ievhen Moisiuk, adjunctul comandantului suprem al armatei ucrainene, arată The Atlantic. 

Trupele ruse nu contraatacă. Mai mult decât atât: dacă li se dă ocazia să aleagă între a lupta și a fugi, mulți soldați ruși par să fugă cât de repede pot. De câteva zile soldați și alte persoane postează fotografii cu vehicule și alte echipamente militare abandonate în grabă, precum și filmări cu coloane lungi de mașini – cel mai probabil colaboraționiști încercând să fugă din teritoriile ocupate.

Soldații ruși își aruncă uniformele și se întorc în Rusia

Un raport al Statului Major ucrainean afirmă că unii soldați ruși își aruncă uniformele, îmbracă haine civile și încearcă să se strecoare înapoi în Rusia. Serviciul de securitate ucrainean a înființat o linie telefonică specială pentru soldații ruși care vor să se predea, și a postat și înregistrări cu apelurile lor. Diferența fundamentală dintre soldații ucraineni, care luptă pentru existența țării lor, și soldații ruși, care luptă pentru salariul lor, a început în sfârșit să conteze.

Sigur, această diferență poate să nu fie și suficientă. Chiar dacă ucrainenii sunt mai bine motivați, rușii au rezerve mult mai mari de arme și muniție. Încă le pot provoca suferințe civililor, după cum o demonstrează aparentele atacuri de azi asupra rețelei electrice din Harkov și din alte orașe din estul Ucrainei. Multe alte opțiuni crude – opțiuni oribile – îi stau la dispoziție chiar și unei Rusii ai cărei soldați nu mai vor să lupte. Centrala nucleară de la Zaporijjia rămâne în interiorul zonei în care se dau lupte. Propagandiștii ruși vorbesc despre armele nucleare încă de la începutul războiului. Deși trupele ruse nu luptă în nord, ele încă mai opun rezistență ofensivei ucrainene din sud.

Dar chiar dacă mai pot încă avea loc multe runde de luptă, evenimentele ultimelor zile ar trebui să-i forțeze pe aliații Ucrainei să ia o pauză de gândire. A fost creată o nouă realitate: ucrainenii ar putea câștiga războiul. Suntem noi, cei din Vest, cu adevărat pregătiți pentru o victorie ucraineană? Știm noi ce alte schimbări ar putea aduce ea?

În martie scriam că a venit momentul să ne imaginăm posibilitatea victoriei, victorie pe care am definit-o destul de strict: „Înseamnă că Ucraina rămâne o democrație suverană, cu dreptul de a-și alege proprii conducători și a-și încheia propriile tratate”. Acum, după șase luni, sunt necesare unele ajustări la acea definiție succintă. Am asistat ieri la Kiev la un discurs ținut de ministrul apărării Oleksii Reznikov, conform căruia victoria ar trebui acum să includă nu numai revenirea la frontierele Ucrainei din 1991 – incluzând Crimeea și regiunea estică Donbas -, ci și reparații de război și tribunale pentru crime de război pentru a li se face victimelor cât de cât dreptate.

Ucraina, din ce în ce mai ambițioasă pe front

Aceste revendicări nu sunt sub nici o formă scandaloase ori extreme. Acesta nu a fost niciodată un simplu război pentru teritoriu, ci o campanie militară menită a comite genocid. Forțele ruse din teritoriile ocupate au torturat și ucis civili, au arestat și deportat sute de mii de oameni, au distrus teatre, muzee, școli, spitale. Bombardamentele rusești asupra orașelor îndepărtate de linia frontului au măcelărit civili și au provocat daune materiale de miliarde. Simpla recuperare a teritoriului, în sine, nu poate compensa Ucraina pentru această invazie catastrofală.

Dar, deși justificată, definiția victoriei adoptată de Ucraina e extraordinar de ambițioasă. Mai pe șleau spus: e greu de imaginat cum ar putea Rusia satisface oricare dintre aceste revendicări – teritoriale, financiare, judiciare – atâta vreme cât la putere e actualul președinte. Nu uitați că Putin a plasat distrugerea Ucrainei în însuși centrul politicilor sale externe și interne și o consideră și nucleul moștenirii pe care o va lăsa posterității. La două zile după lansarea ofensivei ulterior eșuate asupra Kievului, agenția de presă a statului rus a publicat din greșeală (și apoi a retractat) un articol care îi proclama prematur succesul. „Rusia și-a restabilit integritatea”, se afirma în articol. Destrămarea URSS-ului – „tragedia din 1991, această teribilă catastrofă din istoria noastră” – a fost reparată. Începuse o „nouă eră”.

Misiunea inițială a eșuat deja. Nu va exista nici un fel de „nouă eră”. URSS nu va fi reanimată. Iar atunci când elitele ruse vor realiza în sfârșit că proiectul imperial al lui Putin nu este doar eșecul lui personal, ci și un dezastru moral, politic și economic pentru întreaga țară, inclusiv pentru ele însele, atunci pretenția lui de a fi conducătorul legitim al Rusiei se va disipa. Când scriu că europenii și americanii trebuie să se pregătească pentru o victorie ucraineană, la acest lucru mă refer: trebuie să ne așteptăm ca o victorie ucraineană – și cu siguranță o victorie conform definiției adoptate de Kiev – să aducă și sfârșitul regimului Putin.

Pentru a fi clar: nu e o predicție; e un avertisment. Multe lucruri din actualul sistem politic al Rusiei sunt stranii, iar cea mai stranie e absența deplină a unui mecanism de succesiune. Nu numai că habar n-avem cine ar putea ori ar fi capabil să-l înlocuiască pe Putin; nu avem idee cine ar putea sau ar fi capabil să aleagă respectiva persoană. În URSS exista un Birou Politic, un grup de indivizi care teoretic putea lua asemenea decizii, și foarte rar a și făcut-o. În Rusia, din contră, nu există nici un mecanism de tranziție. Nu există un prinț moștenitor. Putin a refuzat să le permită rușilor fie și numai să se gândească la o alternativă pentru varianta lui sordidă și venală de putere cleptocrată. Cu toate acestea, repet: este de neconceput ca el să rămână la putere dacă cheia de boltă a legitimității sale – promisiunea de a reconstitui URSS-ul – se va dovedi a fi nu numai imposibilă, ci și ridicolă. 

SUA și Europa, pregătite pentru finalul lui Vladimir Putin?

A te pregăti pentru plecarea lui Putin nu înseamnă că americanii, europenii sau orice alt străin ar trebui să intervină direct în politica de la Moscova. Nu dispunem de instrumente capabile să influențeze cursul evenimentelor de la Kremlin, iar orice tentativă de interferență ar duce cu siguranță la o reacție adversă. Ceea ce nu înseamnă nicidecum că ar trebui să-l ajutăm să rămână la putere. Cum șefi de stat, miniștri de externe și generali occidentali se gândesc cum să pună capăt acestui război, ei nu ar trebui să încerce să perpetueze viziunea lui Putin despre el însuși și despre lume, nici definiția lui retrogradă a măreției Rusiei. Ei nu ar trebui deloc să plănuiască să negocieze în termenii lui, întrucât ar putea ajunge să trateze cu o cu totul altă persoană.

Chiar și dacă se vor dovedi efemere, evenimentele ultimelor zile transformă cu adevărat natura acestui război. De la bun început toată lumea – europenii, americanii și comunitatea globală a afacerilor, în special – și-a dorit o revenire la stabilitate. Însă o cale către stabilitate în Ucraina, stabilitate de lungă durată, nu s-a putut întrezări. În definitiv, orice armistițiu impus prematur poate fi tratat de Moscova drept o ocazie de a se reînarma. Orice ofertă de negociere poate fi interpretată de către Moscova drept un semn de slăbiciune. Însă acum e momentul să ne punem întrebări cu privire la însăși stabilitatea Rusiei și să le includem în calculele noastre. Soldații ruși fug de pe front, abandonându-și echipamentul, cerând să se predea. Cât vom mai avea de așteptat până când cei din cercul intim al lui Putin vor face același lucru?

Posibilitatea instabilității în Rusia, o putere nucleară, îi îngrozește pe mulți. Dar de-acum ar putea fi inevitabilă. Iar dacă acesta e lucrul care ne așteaptă, atunci ar trebui să îl anticipăm, să planificăm în vederea lui, să ne gândim ce ocazii poate aduce, dar și ce riscuri. „Noi am învățat să nu ne mai fie frică”, i-a spus sâmbătă Reznikov auditoriului său din Kiev. „Acum vă cerem și vouă, celorlalți, să nu vă mai fie frică.”