Se poate vorbi fără dubiu că românii au avut, şi mulţi încă mai au în cultura lor economică, dorinţa de a nu se împrumuta, şi mai ales aceea de a-şi plăti la timp datoriile. Posibil ca aceasta să vină şi din negura vremurilor, când România, într-un efort excepţional, probabil unic în lume, dar şi discutabil ca necesitate economică şi geostrategică, reuşea achitarea integrală a datoriilor externe.
Realitatea capitalistă a aruncat însă în joc următoarea dilemă: cum poate fi sprijinit prin finanţare sectorul economic, mai ales când este vorba despre proiecte de anvergură? Dilema este valabilă şi astăzi. Răspunsul rămâne, ca şi în trecut: garanţia de stat. Fie că vorbim despre susţinerea sectorului energetic, fie despre dezvoltarea unui obiectiv industrial, garantarea împrumutului de către statul român este cuvântul magic, precum şi ritualul juridico-economic ce rezonează larg, rapid şi eficient în procesul decizional al bancherilor. Din raţiuni ce ţin de reglementări europene, emiterea unei garanţii de stat a devenit, însă, un instrument de sprijin pe cale de excepţie, destul de greu accesibil. Existenţa acordului prealabil al Comisiei Europene, aprobarea emiterii sale prin lege de către Parlament, precum şi încadrarea în plafonul stabilit cu FMI reprezintă unele dintre condiţiile esenţiale, dar şi restrictive, pentru emiterea unei garanţii de stat. O astfel de garanţie în garantarea împrumutului de 400 de milioane de euro acordat Ford România de către Banca Europeană de Investiţii reprezintă un exemplu recent, şi rarisim, al ultimilor ani.
Emiterea unei garanţii de către Eximbank în numele şi în contul statului este o altă alternativă, ce începe să fie larg acceptată de către finanţatori. Cu un regim juridic apropiat garanţiei de stat, având, astfel, percepţia de „risc suveran“, scrisoarea Eximbank poate prezenta şi avantajul celerităţii: în anumite condiţii, nu mai este necesar pentru emiterea ei de acordul prealabil al Comisiei Europene. Nici aprobarea prin lege a emiterii ei nu se regăseşte printre condiţiile esenţiale. Suplimentar, se poate lua în calcul şi noua lege a parteneriatului public-privat. Implicarea autorităţii publice, alături de propria sa performanţă economică, reprezintă, în fapt, elementul ultim de siguranţă în luarea deciziei de finanţare. Este ceea ce finanţatorii numesc maiestuos „risc quasi-suveran“. Astăzi, poate că principala provocare pentru o finanţare nu mai este de ordin juridic, ci de ordin economic. Care vor fi proiectele, ce să aprindă imaginaţia economică a bancherilor şi să relanseze decisiv România? Câte dintre ele pot fi cu adevărat sprijinite de stat în accepţiunea Uniunii Europene? Sau cu alte cuvinte, poate economia românească juca măcar în prima ligă?
Adrian Bulboacă este managing partner al casei de avocatură Bulboacă&Asociații