Dezbaterile pe tema reglementărilor financiare au ajuns, în întreaga lume, la punctul de fierbere. Au apărut multe planuri şi propuneri care se bat cap în cap şi care stârnesc confuzie atât în rândul populaţiei, cât şi pe scena politică.
Una dintre aceste propuneri este de a limita dimensiunile şi influenţa instituţiilor financiare. Există opinii potrivit cărora entităţile mai mici se pot duce la fund fără să cutremure întregul sistem şi să-i oblige, astfel, pe contribuabili să achite costurile salvării lor. Cusurul acestei viziuni este că se poate ajunge la un domino în care toate băncile mici să falimenteze, ceea ce ar afecta serios economia reală. În plus, instituţiile gigant au, în momentul de faţă, excesiv de multă influenţă politică, destulă cât să „convingă“ autorităţile să ia în continuare deciziile care le sunt lor favorabile.
O altă abordare, asupra căreia există un acord de principiu, e limitarea marjei de tranzacţionare (a efectului de levier aferent acestor operaţiuni, respectiv valoarea cu care este creditată suma iniţială investită). Principalul argument este că o marjă ridicată majorează riscul sistemic – situaţie în care cotaţiile activelor evoluează corelat. Iar odată apărută volatilitatea, aceasta se extinde rapid în toată piaţa. Marjele ridicate se datorează, parţial, şi percepţiilor eronate asupra riscurilor şi evaluării greşite a lichidităţilor. Limitarea marjelor este, deci, o măsură bună. Dar, atenţie, doar atâta timp cât nu duce la creşterea costul capitalului şi investiţiei.
Pe măsură ce sistemul devine tot mai complex, se înmulţesc şi discrepanţele, şi asimetriile privind accesul la informaţie şi expertiză. Asimetrii care împiedică, pe de o parte, eficienţa pieţelor şi, pe de alta, dau naştere la conflicte de interese care, într-un mediu atât de inegal, pot determina instituţiile foarte influente să profite de pe urma acestor avantaje.
Inechităţile pieţei nasc monştri
Pentru a limita potenţialele prejudicii de pe urma acestor discrepanţe, ar fi nevoie de un tip de „contracte de transparenţă“, în care să figureze eventualele conflicte de interese. Sau de reglementarea mai strictă a ariilor de activitate a instituţiilor bancare. Ar trebui separate, de pildă, departamentele de asset management, distribuţie, subscrieri şi securizare. Această abordare are un avantaj suplimentar: previne situaţiile în care profilurile de risc şi necesarul de capital sunt gestionate de aceeaşi entitate şi apar pe acelaşi bilanţ.
Altă metodă de raportare la aceste asimetrii este de a impune restricţii pe anumite produse (de exemplu, pe derivative sau fonduri speculative). Strategia s-a răspândit foarte repede în statele dezvoltate, deoarece avantajele de pe urma minimizării riscurilor, pe această cale, compensează creşterea costurilor, cauzată de accesul mai redus la capital. O altă metodă este reducerea discrepanţelor informaţionale prin reglementarea clară a expertizei şi a stimulentelor care şi-au făcut loc în procesul de acordare a ratingurilor (ştiut fiind că eşecul previziunilor agenţiilor de rating a contribuit decisiv la actuala criză financiară).
Egoismul, cât şi până când?
S-a ajuns la o opinie universal acceptată, conform căreia guvernele trebuie să stabilească structura şi normele sistemului financiar, iar participanţii la acest sistem să se desfăşoare, ulterior, conform acestor reguli. Pentru că, în ochii populaţiei, regulile au darul de a garanta eficienţa, stabilitatea şi corectitudinea unui sistem. Doar că într-un cadru complex cum e cel actual, în care analizele, expertiza şi informaţia în timp real nu sunt, nici pe departe, concentrate într-un singur loc (şi cu siguranţă nu în cercurile guvernamentale), să te încrezi într-o asemenea stare de fapt nu este cea mai înţeleaptă decizie. Mult mai benefică e împărţirea responsabilităţii privind stabilitatea sistemului între cei care impun regulile şi participanţii care trebuie să li se supună.
Mi se pare şocant că niciunul dintre executivii pe care îi cunosc nu s-a oferit să pună pe masă expertiza instituţiei sale în slujba obiectivului comun, de stabilitate. Or, industria financiară, factorii decizionali şi liderii politici trebuie să creeze o stare de responsabilitate colectivă, pentru binele întregului sistem, dar şi pentru impactul acestuia în restul economiei. Avem nevoie de un set de valori foarte bine asumat de industrie, care să lase mult în urmă gâlcevile de acum. Veţi spune că o asemenea idee n-are cum să funcţioneze, pentru că nesocoteşte lăcomia care defineşte natura umană. Cu toate acestea, alte profesii s-au putut conforma acestor valori. În medicină, între doctori şi pacienţi există o diferenţă imensă de expertiză şi de cunoştinţe, care ar putea lăsa loc de nenumărate abuzuri din partea primilor. Aceştia sunt însă limitaţi de valorile profesionale care le sunt întipărite din şcoală şi, ulterior, întărite de teama de a nu fi judecaţi de colegii de breaslă.
Cu certitudine, o asemenea inversare a sistemului de valori nu exclude posibilitatea unui risc sistemic. Cum nu o face însă nici revizuirea la infinit a regulilor. Dar, tratată cu seriozitate, ar putea reprezenta un memento privind importanţa pe care o are sectorul financiar pentru bunăstarea generală a economiei. Ba chiar ar putea să ne ajute să ne recăpătăm încrederea în sistem.
Michael Spence e laureat al Premiului Nobel pentru Economie, profesor emerit la Universitatea Stanford şi prezidează Comisia pentru Creştere şi Dezvoltare
Copyright: Project Syndicate 2010
