Finlandizarea – un concept blestemat sau poate servi drept bază pentru negocieri?
Obișnuiți cu clima arctică, unora dintre finlandezi li s-a părut firesc să slujească țării în celălat capăt îngheţat al imperiului, în fond aceştia fuseseră atât de liberali cu această achiziție târzie, încât la Helsinki a rămas statuia lui Alexandru al II-lea, scrie Diario de Noticias.
Astăzi Rusia rămâne cea mai mare țară din lume. Priviți harta lumii și vedeți cât de mare este distanța dintre enclava Kaliningrad, vecină cu Polonia, și orașul Vladivostok, apropiat de Coreea de Nord. Și există chiar şi în strâmtoarea Bering o insulă rusească, care se află la doar patru kilometri de o insulă a Statelor Unite. De aici cele 11 fusuri orare.
Poate că există la Kremlin o anume nostalgie faţă de vremurile în care Rusia trecea din Finlanda în Alaska, un teritoriu depășit doar de imperiile mongol și britanic.
Dar ceea ce modelează astăzi politica externă a Moscovei are referințe mai apropiate: sfârșitul Uniunii Sovietice în 1991, care a dat naștere Rusiei și a altor 14 republici.
Uniunea Sovietică, succesoarea Imperiului Rus, avea o suprafață de 22,4 milioane de kilometri pătrați. Rusia are acum 17,1 milioane de kilometri pătrați. În calculele privind diferența intră Kazahstanul, a noua țară ca mărime din lume, și Ucraina, cea mai mare țară din Europa dacă excludem Rusia, care este euro-asiatică. Procesul care a condus la destrămarea Uniunii Sovietice a fost numit de Vladimir Putin, actualul președinte rus, „cea mai mare tragedie geopolitică a secolului XX”. Această propoziție spune multe.
Nostalgia lui Putin
În ciuda faptului că a fost agent KGB, nostalgia lui Putin nu se referă la sistemul comunist pe care această poliţie secretă îl apăra în țară și în străinătate. Președintele rus vrea să restabilească statutul țării de mare putere, care a dispărut în urmă cu trei decenii, indiferent de un arsenal nuclear egalat doar de Statele Unite, de programul spațial și de resursele energetice vaste. Iar aceasta presupune o redefinire a sferei de influență ruse, care nu necesită schimbarea granițelor, dar nu le exclude, așa cum s-a văzut deja în 2014, odată cu anexarea Crimeei, locuită de o majoritate rusofonă, dar recunoscută drept ucraineană.
Putin este conștient de limitele puterii ruse. De exemplu, nu i-a ascultat niciodată pe unii ultranaționaliști, precum Vladimir Jirinovski, care susțineau preluarea unor părți din teritoriul kazah. El a acceptat, de asemenea, integrarea țărilor baltice în NATO și în UE în 2004, în timpul primului său mandat de președinte, și s-a abținut să folosească drept o coloană a cincea minoritățile ruse din Estonia și Letonia, care vor constitui un sfert din populație (în Lituania doar 5%). Iar unele dintre conflictele înghețate din fostul spațiu sovietic, cum ar fi în Transnistria, a cărei populație slavă s-a revoltat împotriva Moldovei, preced prezenta lui Putin la Kremlin.
Dar din această conștientizare a limitelor actualei puteri ruse, acțiunile lui Putin sunt adesea planificate și executate în detaliu, ceea ce s-a întâmplat în Crimeea, după înlăturarea unui președinte pro-Moscova, fiind cel mai bun exemplu. Felul în care Kremlinul a reacționat la războiul din 2008 din Georgiei împotriva Abhaziei și Osetiei de Sud, protejându-i și recunoscându-i pe secesioniști, este un alt exemplu. Și, fireşte, nu uitați modul în care a zdrobit tentativa de independență a Ceceniei, parte a înseşi Federației Ruse.
Nu toate conflictele din fosta Uniune Sovietică implică în mod direct Rusia, gândiți-vă doar la recentele lupte la graniță dintre Kârgâzstan și Tadjikistan sau la conflictul dintre Armenia și Azerbaidjan, care în 2021 a evoluat spre un război deschis. Dar chiar și în aceste cazuri, Moscova ţine să fie, cel puțin, negociatorul între beligeranți.
Posibila soluție – un compromis
În această tensiune actuală dintre NATO și Rusia cu privire la soarta Ucrainei, este inevitabil ca posibila soluție să implice un compromis între cererile Rusiei de a nu avea o alianță ostilă la ușă și dreptul fiecărei țări de a-și alege propria cale. A existat prea multă verbalizare publică a pozițiilor, uitând toate părțile că declaraţiile rămân, chiar și fără a fi în tratate. Rusia reamintește promisiunea americană încă din epoca sovietică referitor la faptul că, după integrarea fostei RDG, care face parte deja dintr-o Germanie unificată, NATO nu va avansa nici măcar cu un milimetru spre Est, Ucraina îşi amintește că în 2008 i s-a oferit intrarea în alianță.
Să revenim la Finlanda (care în 1918 și mai ales 1940 a arătat Kremlinului cât de mult prețuia independența) și ce ne poate învăța despre relațiile pragmatice de proximitate cu Rusia. În timpul războiului rece, a reușit să fie o democrație în stil occidental, renunţând la NATO și menținând o înțelegere cu vecinul său rus/sovietic. Aceasta s-a numit finlandizare. Este acesta un concept blestemat sau poate servi drept bază pentru negocierile de astăzi asupra unei Ucraine complexe, care are vocație occidentală, dar care este, totuși, moștenitoarea Rusiei Kievlene?
