Cum exact, o vedem frecvent: se schimbă Codul fiscal (de exemplu, a se vedea consecvenţa Guvernului în a publica câte un calup de modificări cu o zi-două înainte de sfârşit de an), se schimbă Codul de procedură fiscală, se introduc amendamente la norme de aplicare, se „clarifică“ interpretările legii de către o autoritate fiscală sau alta etc. Este un proces deseori enervant şi consumator de timp şi de bani atât pentru Fisc, cât şi (mai ales) pentru contribuabil.
Cu toate acestea, este un inconvenient care, într-o anumită măsură, este inevitabil, dat fiind stadiul nostru de dezvoltare ca societate şi economie. De ce? Din punctul meu de vedere, pentru că legislaţia fiscală abia ţine pasul cu ceea ce se întâmplă în piaţă şi de aceea a fost, este şi o să fie nevoie de ajustări în acest sens. Cât de reuşite sau nu sunt aceste ajustări este un alt subiect, care e mereu de actualitate şi e deseori controversat.
După aproape 15 ani de experienţă în fiscalitatea românească şi internaţională, am ajuns la concluzia că noi NU avem o legislaţie fiscală complicată. Mulţi o să mă contrazică, invocând grosimea Codului fiscal şi a normelor de aplicare, citând lista celor 200 sau 300 de „taxe“ existente etc. Totuşi, fie ne place, fie nu, în România legislaţia fiscală nu e mai complicată decât în multe state europene (includ aici şi state din Vest, şi din Est), şi deseori e chiar mai simplă. Problema noastră principală e instabilitatea, adică faptul că legea se schimbă semnificativ câteodată peste noapte (de exemplu, mărirea TVA la 24% în vara lui 2010). Deşi am progresat foarte mult în acest sens după 2003-2004 (mai ţineţi minte când modificările lunare ale taxelor şi impozitelor nu revoltau cu adevarăt pe nimeni?), mai sunt multe de făcut. Şi aici mă apropii de întrebarea care mă preocupă foarte mult: pe lângă „ajustări“ „inevitabile“, chiar avem noi nevoie, ca stat, de toate acele modificări importante în lege, precum creşterea taxelor pentru a reduce din acel deficit bugetar, după care veghem şi noi, şi FMI, şi UE?
Răspunsul pe care îl auzim deseori este da, trebuie să creştem taxe, nu există altă cale de a aduce bani la buget, trebuie să combatem evaziunea fiscală etc. Ce altceva? Permiteţi-mi să invoc o statistică: în ultimii ani, ANAF colectează din varii motive doar 65%-75% din taxele şi impozitele declarate de contribuabili.
Diferenţa – adică între un sfert şi o treime din totalul taxelor declarate – nu se colectează! Ce înseamnă asta? Câteva lucruri neplăcute: disciplina fiscală slăbită a rău-platnicilor, inducerea unui sentiment general că evaziunea nu o să fie urmărită, presiunea excesivă a organelor de control asupra celor care sunt buni-platnici, agravarea unui dezavantaj competitiv real între cei care plătesc taxele şi cei care nu o fac. Eu consider că acest fenomen, date fiind implicaţiile sale grave, nu primeşte atenţia cuvenită şi nu se abordează aşa cum merită.
Nu există în lume sisteme de colectare perfecte, nicio ţară nu atinge 100%, dar sunt ţări care reuşesc un procentaj de peste 95%. Poate nu o să ajungem noi în curând chiar la acel nivel, dar dacă am reuşi să depăşim un prag de 85%, atunci nu am avea nevoie nici de TVA de 24%, nici de alte creşteri de taxe şi impozite, şi nici să dăm prea multă vină pe evazionişti (deşi evaziunea, evident, rămâne o problemă, şi încă gravă). Şi ca să ajungem acolo nu trebuie să inventam roata: trebuie doar să vrem să împrumutăm experienţa altora care au reuşit. Dacă nu reuşim, atunci degeaba mărim taxele – nici taxele mărite nu o să fie colectate mai bine. Toate pe cheltuiala fiecăruia dintre noi.
Alex Milcev este consultant fiscal şi partener Ernst&Young
