Republica Moldova comemorează în fiecare an, în a treia sâmbătă din aprilie, Ziua victimelor foametei din 1946-1947. Dar memoria nu poate fi restaurată doar printr-o zi în calendar. Este nevoie de recunoaștere oficială, de asumare instituțională și de educație istorică profundă pentru ca această rană a trecutului să nu rămână o tăcere perpetuă.

În anii 1946-1947, în Basarabia s-a produs una dintre cele mai grave catastrofe umanitare din istoria spațiului românesc. Aproape 200.000 de oameni au pierit în urma unei foamete provocate nu de natură, ci de un regim politic care a folosit lipsa hranei ca armă de supunere și distrugere. Această tragedie, cunoscută puțin și rar recunoscută în spațiul public, a fost un act deliberat de înfometare în masă – o formă de genocid acoperită cu straturi groase de propagandă și frică.

O foamete planificată

Seceta din acei ani a fost doar un element dintr-un scenariu mult mai amplu. În timp ce țăranii basarabeni erau obligați să predea „cotele obligatorii” de cereale, în ciuda pierderilor masive din agricultură, autoritățile sovietice exportau milioane de tone de grâne sau le lăsau să se strice în silozuri. Cei care încercau să ascundă o parte din recoltă pentru a-și salva familia erau arestați, deportați sau bătuți.

Satele basarabene au fost golite de oameni, gospodăriile jefuite de autorități, școlile închise, iar disperarea a atins cote atât de înalte încât în unele cazuri, documentate de arhive și mărturii, s-a ajuns la acte extreme de canibalism. Aceasta nu a fost o criză alimentară, ci o politică de exterminare, mascată în termeni administrativi.

Armă împotriva identității

Pentru Moscova, Basarabia era o regiune recent ocupată, cu o populație percepută ca ostilă, care trebuia supusă și reeducată. Foametea a fost doar primul pas din strategia amplă de sovietizare. Au urmat colectivizarea forțată, deportările în masă și o agresivă politică de rusificare.

În timp ce seceta afecta și alte regiuni ale României, aici nu s-a murit pe scară largă. Diferența a fost decizia politică: în Basarabia, regimul sovietic a folosit criza ca metodă de intimidare, de „disciplinare” a populației. A fost un test de obediență pentru un teritoriu care trebuia rupt de rădăcinile sale culturale și istorice românești.

Tăcerea care doare

Foametea din 1946-1947 a fost mult timp un subiect tabu. În perioada sovietică, acest episod istoric era complet interzis în discursul public. Nu se regăsea în cărți, nu se preda în școli, nu se discuta în familie. Abia în anii ’90, odată cu destrămarea URSS, au început să apară primele mărturii și cercetări despre această tragedie.

Cu toate acestea, în Republica Moldova de azi, evenimentul rămâne adesea marginalizat. Nu există un monument național dedicat victimelor foametei, iar în manualele școlare subiectul este tratat fugitiv. În 2007, o inițiativă legislativă de condamnare oficială a foametei a fost respinsă în Parlament de majoritatea comunistă – un semnal clar că trecutul este încă prizonierul prezentului politic.

Lecția Ucrainei

În Ucraina, foametea din 1932-1933, cunoscută ca Holodomor, a fost recunoscută oficial ca genocid și a devenit un simbol național al suferinței și rezistenței. A fost transformată într-un reper identitar. Spre deosebire, în Republica Moldova, o tragedie similară este tratată cu indiferență sau scepticism.

Această atitudine întreține un gol identitar profund. Lipsa asumării trecutului nu înseamnă doar uitare, ci o continuitate a traumei. Un popor care nu-și cunoaște istoria riscă să repete greșelile trecutului și să își piardă reperele.

Datoria memoriei

Recunoașterea adevărului nu este doar o chestiune simbolică. Este un act de justiție istorică, un pas necesar pentru vindecarea unei societăți marcate de frică și negare. Este timpul ca Republica Moldova să își onoreze martirii. Să le spună numele. Să le dedice un loc în memorie și în conștiința colectivă.

Foametea din 1946-1947 nu a fost un simplu accident al istoriei. A fost un act de genocid – un Holodomor moldovenesc –, care trebuie cunoscut, înțeles și transmis mai departe. Numai prin adevăr putem construi o societate liberă și cu adevărat reconciliată cu trecutul ei.