Acordul UE privind un fond de redresare de 750 de miliarde de euro, cuplat cu un nou buget pe șapte ani de 1,074 trilioane de euro, este un moment epocal pentru integrarea europeană. UE va putea în premieră să aibă un deficit federal pentru a răspunde la un șoc economic. Va colecta datorii generate în comun și o mare parte a lor o va direcționa sub formă de subvenții către țările care au nevoie cel mai mult să-și revină de pe urma recesiunii economice provocate de virus.
Fondul ar trebui să fie temporar. Noile impozite propuse la nivelul UE, începând cu unul pe deșeuri din plastic nereciclate, e improbabil să fie suficiente pentru a acoperi cele 750 de miliarde, și cu atât mai puțin un instrument financiar permanent. E destul de departe de o uniune fiscală sau de un autentic moment hamiltonian [transformarea coloniilor americane în statul federal SUA – n.trad.]. Și totuși, în numai câteva luni UE a adoptat transferurile fiscale de urgență. Ele vor ameliora tensiunile de pe piața unică prin aceea că le vor permite guvernelor să-și susțină angajații și firmele pe parcursul redresării. Mai important chiar, ele vor contribui la fundamentarea uniunii monetare. În termeni de percepții ale pieței privind viabilitatea monedei euro pe termen lung, acest acord e unul epocal.
După o opoziție puternică din partea celor „Patru Frugali” (Olanda, Austria, Suedia și Danemarca), componenta de subvenții a fondului a fost redusă de la 500 la 390 de miliarde de euro, echivalând cu 3% din PIB-ul UE. Dar totalul alocat țărilor membre a fost conservat, deci fondul își menține funcția de redistribuire. Spania și Italia ar putea primi cam 5% din propriul PIB în următorii trei ani.
Unde merg banii
Banii vor fi alocați fără acel gen de supervizare împovărătoare care a otrăvit relațiile dintre UE și Grecia în cursul crizei datoriilor. Guvernele ar trebui să-și întocmească propriile planuri de redresare, inclusiv măsuri de încurajare a creșterii. Dacă o capitală se va îndoi de angajamentul alteia în privința reformelor, ea va putea întârzia plățile până la trei luni și poate supune chestiunea dezbaterii liderilor UE. E o rețetă pentru certuri interminabile la reuniunile UE, dar cel puțin nu constituie acel veto național asupra planurilor de cheltuieli pe care îl ceruse Olanda.
Acordul asigură un stimul mare și aplicat la momentul potrivit, dar vine la pachet cu costuri pentru alte elemente ale bugetului, care vor afecta UE pe termen lung. Pentru a acomoda insistența celor „Patru Frugali” de a se reduce subvențiile, liderii au convenit să taie bani necesari pentru recuperare de la cercetare și tranziția verde, care în mod normal constituie priorități pentru guvernele nordice. Celor „Patru Frugali” li s-au promis de asemenea rabaturi mult mai mari la contribuțiile lor bugetare, un mecanism dăunător care datează de pe vremea lui Margaret Thatcher și care a contribuit mult la otrăvirea discuțiilor despre bugetul UE. După unul dintre calcule, Franța va trebui acum să plătească 15 miliarde de euro în plus la bugetul UE din cauza acestor rabaturi mai mari.
Acordul a fost totodată convenit cu prețul ambiguității în ce privește condiționarea fondurilor UE de statul de drept. Liderii au convenit că violarea statului de drept într-o țară poate fi stabilită prin vot de majoritate calificată, însă arhitectura precisă a acestui mecanism necesită aprobarea unanimă a guvernelor UE.
Cele patru zile de negocieri tensionate au dezvăluit falii adânci în UE – între nord și sud și între est și vest – care mult prea des îi obstrucționează țelul comun și îi îngrădesc capacitatea de acțiune. Dar fix atunci când UE începuse să pară aproape neguvernabilă, ea a izbutit să realizeze un acord istoric. E o justificare a apelului lui Emmanuel Macron pentru mai mult curaj din partea UE. Este o mărturie a importanței invariabile a parteneriatului franco-german, o precondiție necesară – chiar dacă și insuficientă – a progresului. Mai presus de toate este un omagiu adus cancelarului german Angela Merkel pentru că a recunoscut gravitatea crizei și nevoia unui răspuns rapid și decisiv.
