Există o butadă cu mare trecere printre cei mai vocali dintre adepţii darwinismului. Dă foarte bine în fundamentarea principiului economicităţii selecţiei naturale. Povestea, relatată de Humphrey şi preluată entuziast de Dawkins, îl are în prim-plan pe Henry Ford, „sfântul patron al eficienţei industriale“.
Se spune că Ford a comandat o expertiză a resturilor de automobile răspândite prin America, pentru a afla dacă există vreo piesă a modelului T care nu s-a stricat niciodată. Inspectorii au raportat defecţiuni ale aproape tuturor pieselor: osii, frâne, pistoane… Dar le-a atras atenţia o excepţie: pivotul din toate resturile de automobile rezistase eroic anilor de uzură. Cu o logică nemiloasă, Ford a conchis că pivotul modelului T era prea bun pentru rostul lui şi a ordonat să fie fabricat la parametri inferiori. Duritatea lui Ford era absolut logică. Alternativa ar fi fost să îmbunătăţească toate piesele maşinii, pentru a le aduce la nivelul pivoţilor neuzaţi. Dar atunci n-ar mai fi produs un Ford T, ci un Rolls-Royce. Deşi experţi în cruci repezite aducătoare de voturi la praznice luminate, decretate peste noapte zile libere, toţi guvernanţii de după ’89 au aplicat principiul atât de drag darwiniştilor. Cercetătorii au fost înlocuiţi cu unchi sau mătuşi, funcţionarii de stat cu veri sau cumnaţi, iar consilierii cu nepoţi şi nepoate. Sistemul nepotismului putea funcţiona bine mersi, ba încă mai economicos, fără profesionişti. Dacă acceptăm că Ford T e Ford T, şi nu e Rolls-Royce, atunci trebuie să acceptăm că România e România, nu Germania. Iar dacă suntem de acord cu geniala intuiţie a lui Ford, atunci trebuie să fim de acord şi cu Roman, şi cu Ciorbea, şi cu Năstase, Tăriceanu sau Boc. Pur şi simplu, alternativa lor ar fi fost să-şi aducă protejaţii la un nivel de excelenţă similar vârfurilor din fiecare domeniu de la noi sau din Europa. Ceea ce ar fi fost nu doar ilogic, ci şi neeconomic.