“La prima vedere, situaţia de astăzi din zona euro şi cea din Coreea de Sud din toamna anului 1997 arată foarte diferit. Ambele sunt cazuri de gravă criză economică. Problemele zonei euro îşi au originea într-un nivel ridicat al datoriei guvernamentale, în timp ce Coreea de Sud s-a confruntat cu o fugă masivă de capital şi o monedă în curs de colaps în timp ce aproape toată datoria s-a aflat în sectorul corporativ”, notează Simon Johnson, fost economist-şef al FMI şi senior fellow la Peterson Institute for International Economics, într-un articol pentru Project Syndicate, preluat în ediţia de marţi de The Moscow Times.
Cu toate acestea, zona euro ar putea învăţa din experienţa Coreei de Sud, care şi-a revenit din criză mai repede decât era de aşteptat, îmbinând reformele sensibile cu o redresare rapidă. Cheia pentru redresarea sud-coreeană a fost o depreciere mare a monedei won. O depreciere a euro pare să fie o cale posibilă.
Fiecare criză este diferită, dar Coreea de Sud a împărtăşit multe caracteristici cu alte pieţe emergente perturbate în anii 1990. Grupurile de companii mari şi bine conectate politic – cunoscute sub numele de chaebol – s-au extins rapid, luând sume mari ale datoriei ieftine. Acţionarii din afară au avut o influenţă redusă asupra unor persoane puternice care conduceau chaebol-urile, iar creditorii au împrumutat bani fără restricţii, presupunând că chaebol-ul era prea important pentru ca guvernul să permită falimentul său.
Între timp, factorii politici au jucat un rol important în permiterea creşterii datoriilor, creând vulnerabilităţi ce se puteau transforma rapid într-o criză economică odată ce investitorii deveneau nervoşi. Chiar dacă băncile de stat sud-coreene controlau nominal fluxul de capital, relaţiile strânse dintre sectorul privat şi guvern au făcut ca chaebol-ul să nu se teamă.
În toamna lui 1997, după ce crizele au afectat Thailanda şi Indonezia, panica a izbucnit pe scară largă în Coreea de Sud. În contextul în care moneda s-a depreciat, împrumuturile străine ale sectorului corporativ au devenit mai dificile, exacerbând panica. Sprijinul timpuriu acordat de FMI nu a stabilizat situaţia.
Zona euro astăzi nu are o problemă de datorie externă – toată datoria în cauză este în euro şi cea mai mare parte este datorată de guverne europene băncilor din propriile ţări. Dar aceasta este o combinaţie toxică, aşa cum au descoperit Grecia şi Italia. Dinamica datoriei europene este destul de diferită de cea din Coreea de Sud, dar problema în ambele cazuri putea fi considerată insurmontabilă.
Calea de scăpare evidentă este prin creştere economică, ce va reduce raportul dintre PIB şi datoria publică şi va face ca plata dobânzilor să arate rezonabil. Dar căile-standard pentru a stimula economia europeană nu sunt disponibile. Politica fiscală este constrânsă de nivelul datoriei deja ridicate iar BCE, care se teme de inflaţie, ţine în frâu strâns politica monetară.
Niciuna dintre ideile aflate pe mesele europene, inclusiv diferite tipuri de ‘reforme structurale’, nu va asigura o creştere rapidă pe termen scurt. În septembrie, Portugalia a planificat o formă de ‘devalorizare internă’, prin reducerea impozitelor pe salarii şi creşterea TVA-ului. Acest lucru a fost amânat, probabil pentru că este nefuncţional din punct de vedere politic.
Pe de altă parte, o devalorizare autentică ar face minuni pentru economia reală. Economia italiană muribundă va reveni la viaţă dacă euro scade cu 30%, ajustat la inflaţie. În 1997, economia sud-coreeană a cunoscut un declin rapid iar 1998 era încă dificil, dar PIB-ul a crescut cu 11,1% în 1999.
Cum s-ar putea deprecia euro având în vedere că este o monedă flotantă cu foarte puţină intervenţie – cu alte cuvinte rata de schimb este în mare măsură determinată de piaţă – depinde de politica monetară. Dacă BCE este de acord să relaxeze politica monetară sau să furnizeze suficientă ‘lichiditate’ pentru a sprijini diverse planuri de salvare, investitorii s-ar teme de inflaţie, slăbind euro. Pe de altă parte, dacă BCE preferă să lase ţările majore, cum ar fi Italia, în incapacitate de plată privind datoriile lor, acest lucru va slăbi probabil euro şi mai mult, deoarece investitorii se tem de o contagiune a default.
Deşi deprecierea nu va fi niciodată politica declarată a oficialilor din zona euro, în prezent lucrurile arată ca şi cum toate drumurile ar duce în această direcţie. Deprecierea monedei nu este un panaceu. Situaţia din Coreea de Sud a implicat paşi dificili, printre care şi o confruntare între guvern şi cel mai mare chaebol, unele dintre acestea încălcând flagrant legea. După ce Daewoo a ameninţat cu incapacitatea de plată iar forţele politice s-au raliat pentru a-l ajuta, guvernul a câştigat. Puternicul grup Daewoo a intrat în faliment şi restructurare. În general, Coreea de Sud a reuşit să limiteze puterea excesivă a sectorului său corporativ, fapt ce oferă lecţii pentru înfruntarea megabăncilor de astăzi.
În mod similar, Europa trebuie să-şi rezolve problemele structurale mai profunde. Are nevoie de un centru fiscal – la fel cum SUA au avut nevoie de o autoritate federală a impozitului în 1787. Europenii au nevoie de echivalentul Convenţiei Constituţionale din SUA – şi de dificila dezbatere privind ratificarea care a urmat.
O depreciere a euro va oferi o punte pentru a ajunge la reforma guvernanţei interne. Fie că place sau nu, creşterea presiunii asupra euro este de natură să forţeze oficialii europeni să ajungă aici.
Sursa: Agerpres