Țara nu a devenit brusc vreun model de egalitarism transparent în stil nordic, dar se reformează - și nu e singura, notează Simon Kuper în noua sa opinie publicată în The Financial Times.
Franța începe în sfârșit să facă curat în rândurile elitei nerușinate
Lucruri stranii se întâmplă în Franța. Fostul președinte Nicolas Sarkozy a fost condamnat la închisoare (sentință pe care o va ispăși acasă), fiind a doua condamnare primită în decurs de șase luni. Alți francezi cunoscuți au fost inculpați pentru viol sau incest. Juraților celui mai important premiu literar al țării li s-a interzis să-l acorde propriilor iubite ori iubiți. Școala Națională de Administrație, instituția din care se recrutează elita auto-reproducătoare franceză, este redenumită și, se pare, reformată.
Francezii – posibil cea mai pesimistă națiune din lume – poate că refuză să o creadă, dar iată că la urma urmei elita lor poate fi curățată. Iar de aici se pot desprinde lecții și pentru alte țări.
Lecții pentru alte țări
Orice elită ajunge într-un final să-și urmărească propriul interes, iar elita franceză pe care am cunoscut-o eu după ce m-am mutat la Paris, acum 20 de ani, era una nerușinată. Membrii ei studiau la un loc, apoi se grupau în câteva arondismente din apropierea Senei și vara dispăreau, vizitându-se reciproc la casele lor de vacanță. Într-o țară cu fiscalitate considerabilă, camarazii de castă se răsplăteau unii pe alții mai degrabă prin influență și avantaje și mai rar prin bani. În caz că apărea vreo problemă, puteau telefona de obicei unui amic judecător. O epocă perfect ilustrată de o fotografie din 2016 în care François Fillon – premierul lui Sarkozy – se relaxa împreună cu familia pe peluza castelului său.
Însă elita franceză a învățat să tragă cu urechea la șuierul ghilotinei, iar în 2017 mai multe forțe se uniseră pentru a forța o purificare. Exista pericolul ca șefa extremei drepte Marine Le Pen să ajungă președinte. În schimb a câștigat Emmanuel Macron, însă printre trăsăturile lui de caracter nu se regăsește și loialitatea față de vechii prieteni. El a adus cu sine o generație mai tânără a elitei, conținând un număr nemaivăzut de femei și infectată de norme străine ale transparenței. Câteva luni mai târziu, demascarea prădătorului sexual american Harvey Weinstein avea să dezlănțuie mișcarea globală #MeToo.
Parlamentarii nu și-au mai angajat rude
Legea macronistă a „moralizării politicii” i-a oprit pe parlamentari să-și mai angajeze rudele și să cheltuie bani fără a-i justifica prin chitanțe. Fillon a fost condamnat pentru că-și angajase soția într-o funcție fictivă. Inevitabil, unii de la dreapta pretind că el și Sarkozy sunt victimele unei persecuții judiciare. Poate că sentințele primite de ei nu au făcut decât să exacerbeze neîncrederea francezilor în elite. Cu toate acestea, există totuși indicii de reformă: justiția nu mai e acum doar pentru oamenii mărunți, se arată în opinia publicată în The Financial Times.
Viața parlamentară s-a schimbat și ea. Duse sunt acum prânzurile de șase ore stropite din belșug cu șampanie în compania unor „documentariste” de 22 de ani. Un patron de restaurant parizian se plânge că în ziua de azi politicienii „nu mai au nici un ban”. La sfârșitul lui 2017 în lifturile din parlamentul francez au apărut înștiințări conținând definiția juridică a hărțuirii și amenzile și perioadele de închisoare cu care se pedepsește, precum și numere de telefon la care victimele puteau suna. Și au avut efect.
Mișcarea franceză #MeToo a accelerat în iarnă, încurajată de două volume de memorii, de Camille Kouchner, respectiv Vanessa Springora, care conțin acuzații de incest și pedofilie. Tatăl vitreg al lui Kouchner, Olivier Duhamel, președinte al clubului de elită Le Siècle – practic un fel de președinte al establishment-ului francez -, a fost izgonit din viața publică, fiind acuzat că i-a abuzat fratele autoarei. Același caz a mai doborât câțiva membri ai elitei, inclusiv controversatul filozof Alain Finkielkraut, concediat de canalul TV LCI după ce s-a apucat să judece acuzația de abuz asupra unui copil de 14 ani: „Oare o fi existat consimțământ? […] O fi existat vreo formă sau alta de reciprocitate?” O altă fracțiune a elitei, Biserica Catolică, se confruntă cu dificultăți similare după ce un raport a estimat că, începând din 1950, preoții au abuzat sexual 216.000 dintre adulții care trăiesc azi în Franța.
Scandalul din jurul celui mai mare premiu literar al Franței poate părea doar un mizilic comparativ cu acestea, dar din perspectivă culturală e la fel de grăitor. Un scriitor propus anul acesta pentru Premiul Goncourt se întâmplă să fie iubitul unei jurate; aceeași jurată care scrisese o cronică devastatoare despre un roman care-i făcea concurență primului. Acum un deceniu nu i-ar fi păsat nimănui. De fapt, secretarul general al Premiului Goncourt, Philippe Claudel, a făcut inițial declarația bizară că „nu există nici o problemă etică, cum ar fi fost în cazul unui soț, descendent sau predecesor”. S-au găsit și alții care să le ia apărarea, pe motiv că cei doi nu locuiesc împreună.
Însă vremurile se schimbă
Săptămâna trecută membrilor juriului li s-a interzis să-și premieze iubiții ori rudele. Un alt aspect, și cel mai neobișnuit, este că pe lista scurtă tocmai anunțată nu figurează nici o carte de la cea mai influentă editură, Gallimard. Toate acestea survin după ce anul trecut au fost reformate și cele mai importante premii cinematografice din Franța, César: comitetul de conducere a demisionat după ce 400 de artiști criticaseră o academie „elitistă și închisă” care nominalizase pentru 12 premii un film regizat de pedofilul condamnat Roman Polanski.
Franța nu a devenit brusc vreun model de egalitarism transparent în stil nordic. Dar se reformează, și nu e singura.
Italia și-a redus numărul de parlamentari și își reformează instanțele astfel încât inculpații bogați să nu-și mai poată tergiversa dosarele până când expiră termenul de prescriere. În Regatul Unit universitățile Oxford și Cambridge primesc mai mulți elevi din școli publice. Alegătorii au încetat să mai tolereze conducătorii care nu-și văd decât propriul interes, după cum stă mărturie și demisia de săptămâna aceasta a cancelarului austriac Sebastian Kurz, dar și înfrângerea electorală a premierului ceh Andrej Babis. O parte a luptei cu corupția presupune și ca noi să fim dispuși să admitem, atunci când este cazul, că aceasta e în declin.