De aceea, discuţia din 15 mai dintre noul preşedinte al Franţei, Francois Hollande şi cancelarul german Angela Merkel, deşi dominată de tema crizei la nivelul UE, a fost sub influenţa unui element central al strategiei naţionale franceze: lupta perpetuă pentru un rol dominant la nivel european într-un moment în care Germania se află în ascensiune. Strategia naţională a Franţei a fost modelată de două evenimente importante: înfrângerea lui Napoleon în 1815, care a echivalat cu emergenţa unei noi puteri navale şi imperiale, Marea Britanie, şi capitularea Franţei în 1871, după războiul franco-prusac, care a avut drept urmare unificarea Germaniei. Din acel moment, problema strategică a Franţei va fi existenţa unui stat puternic la graniţa de est.

În consecinţă, francezii s-au aliat cu britanicii şi cu ruşii. Problema strategică a Parisului a fost evidenţiată în cel de-Al Doilea Război Mondial când Franţa a trebuit să fie salvată de Aliaţi de sub ocupaţia Germaniei. După război, de Gaulle, deşi înţelegea ameninţarea so­vietică, a anticipat corect faptul că americanii nu vor ataca URSS în lupta convenţională decât atunci când europenii îi vor secătui de puteri pe sovietici. De aceea, de Gaule a considerat că Europa are nevoie de putere militară. Franţa a investit în dezvoltarea industriei de apărare, inclusiv în arma nucleară. Totuşi, de Gaulle a înţeles că nu e suficient – a susţinut integrarea economică şi dezvoltarea unei capacităţi de apărare la nivel european. Dar a fost împotriva oricărui element care ar fi îngrădit suveranitatea Franţei: nu a fost de acord cu structura organizatorică a NATO prin care un comandant al trupelor aliate – întotdeauna un american – ar fi ordonat armatei franceze. De Gaulle nu a crezut în formarea „Statelor Unite ale Europei“, înţelegând că interesele naţionale vor domina Uniunea Europeană. El consideră că atâta timp cât liderii răspund în faţa alegătorilor la nivel naţional, prin integrare, problemele de ordin naţional ar deveni crize unionale. De Gaulle a înţeles de asemenea că o Europă puternică trebuia să se bazeze pe alianţa franco-germană. Strategia naţională pe care a modelat-o de Gaulle pentru o Franţă puternică la nivelul Europei unite a fost continuată de succesorii săi. Fără o ameninţare militară, după 1990, liderii francezi au considerat că viziunea gaulistă poate fi susţinută doar prin integrarea economică.

Hollande a vizitat Germania în acest context. Deşi Sarkozy a fost un susţinător angajat al Germaniei, Hollande nu intenţionează să se opună soluţiilor propuse de Berlin pentru rezolvarea problemelor europene. Aceasta este realitatea relaţiilor franco-germane după Războiul Rece, o realitate pe care de Gaulle ar fi acceptat-o. Franţa are nevoi economice diferite de cele ale Germaniei. Acordurile de armonizare acolo unde nu există armonie sunt periculoase şi nu se pot implementa. Se pare că Hollande va începe acum, treptat, să joace cartea gaulistă. Ironia sorţii este că Hollande, fiind socialist, este declarativ duşmanul ideologic al gaulismului. Dar, după cum am spus, cei mai mulţi preşedinţi nu construiesc strategia naţională, ci o modelează.

George Friedman este fondator şi CEO al companiei de analiză geopolitică Stratfor