Integrarea în UE are şi costuri ascunse, iar recenta Afacere Ford ni le relevă pe acelea care derivă din politicile comunitare rigide, aplicate cu mult talent birocratic şi frecvent după standarde duble de către Comisia Europeană. Care costuri sunt majorate sensibil de două împrejurări. Mai întâi, că guvernanţii noştri nu ştiu a juca după reguli, cărora le preferă trucurile dâmboviţene. Asta înseamnă, de pildă, în cazul menţionat, omisiunea de a notifica CE datele tranzacţiei. Dar şi hotărârea judecătorească, scoasă ca dintr-o pălărie de scamator la momentul oportun, prin care datoria de 800 de milioane de euro a uzinei de la Craiova către stat devine, definitiv şi irevocabil, neexigibilă. Comisiei nu-i rămâne decât să regrete că n-a activat clauza de salvgardare pentru justiţie atunci când a avut ocazia s-o facă, să scrâşnească din dinţi şi să ne arate toleranţă minimă în investigaţia deja demarată.

A doua circumstanţă defavorizantă: România este un membru de mâna a doua al Uniunii, pentru care regulile se definesc contextual. UE pare foarte preocupată de preţul din contractul cu Ford, dar n-a reacţionat defel în cazul Romtelecom, BCR, Petrom, privatizate cu companii europene, deşi semnalele de presă erau mult mai acute. Tot contextual vom fi judecaţi pentru a fi modificat datele tranzacţiei în cursul negocierii unui contract (sună bizar, dar perfect comunitar), ca şi în privinţa presupusului ajutor de stat. Până la urmă, ce deranjează nu este instituirea regulilor de protecţie a pieţei, nici deschiderea investigaţiei în cazul Ford, nici măcar exigenţa variabilă (cu bonus pentru  veterani şi malus pentru pifani), nici protecţionismul ipocrit, nici probabila sancţionare a dibăciei guvernanţilor, cât mai ales faptul că am putea pierde un investitor de primă mână. Singurul lucru care i-ar putea goni pe americani de la Craiova este prelungirea investigaţiei CE la termenul maxim de 18 luni şi chiar dincolo de el. Şi am putea bănui că exact ăsta e scopul, dacă n-am crede în capacitatea birocraţilor perfecţi de la Bruxelles de a-şi imagina că piaţa şi investitorii pot sta în loc un an sau doi, până când vor fi produs o decizie. Eventual, „pe baza materialelor de presă“…