Frauda internă este una dintre problemele cele mai greu de soluționat de către firmele românești. Partea bună e că, odată cu criza, companiile și-au gestionat mult mai bine finanțele, iar furturile au scăzut ca număr. Partea mai puțin fericită e că infractorii s-au rafinat, iar fraudele sunt acum mai greu de descoperit.
Nicio companie nu e scutită de riscul de a fi furată de propriii săi angajați. Totuși, niciunele nu sunt mai expuse riscului de fraudă ca organizațiile din domeniul bancar. Aici, atât frecvența cazurilor, cât și sumele aflate la mijloc sunt, adesea, mult mai mari decât în ­restul domeniilor.
„Există în continuare o mulțime de metode, surprinzător de simple, de fraudare“, remarcă Marian Bucur, ofiţer în cadrul aceleiași direcții, specializat pe infracțiunile din instituțiile financiare. Întrebat care este cel mai mare prejudiciu pe care l-a cercetat până acum, spune că e vorba de un dosar la care se lucrează chiar acum, cu o fraudă calculată la 12 milioane de euro, „la care intuim că se vor adăuga alte cinci-șase milioane până la finalul anchetei“.
Metoda, în acest caz, a fost acordarea de credite unor firme în baza diverselor falsuri în acte – de la denaturarea indicilor financiari la declararea unor bunuri inexistente. E vorba de o muncă în echipă, funcționarii bancari colaborând cu debitorii, situație întâlnită și în alte cazuri: „ofițerii își opresc un «comision» de 10% din suma împrumutată. Ulterior, așa cum s-a convenit de la început, debitorul achită ratele timp de trei-patru luni, apoi dispare.“
Cum să-ți furi firma simplu și eficient
Alt modus operandi, de altfel cel mai frecvent întâlnit în sistemul bancar: „angajații identifică conturile inactive, în care proprietarul nu a mai efectuat operațiuni de câteva luni, și, în ideea că este puțin probabil ca acesta să-și utilizeze contul în viitorul apropiat, își transferă sume mici din mai multe asemenea conturi în propriul cont, stabilesc o dobândă aferentă depozitului astfel creat, apoi returnează banii și încasează dobânzile“, explică Paula Lavric, managerul departamentului de investigare a fraudelor din Deloitte și fost procuror în cadrul Oficiului Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor.
Sau există angajați care, pur și simplu, golesc conturile deponenților (intră aici cazul fraudei de 1,5 milioane de euro, descoperită la o bancă din Brașov, în care directoarea de operațiuni și-a însușit timp de doi ani sumele depuse de clienți) sau care colaborează cu terți, în ideea că aceștia vor fi găsiți vinovați. „Unul dintre cazurile importante la care am lucrat este cel al unei bănci unde 13 funcționari, printre care și unul cu funcție de conducere, au făcut operațiuni bancare neautorizate în conturile unei persoane fizice timp de doi ani. Era vorba de un cetățean străin, un investitor în imobiliare care administra 49 de firme.
Toate astea au fost posibile pentru că societățile aveau același expert contabil, cu drept de semnătură. Prejudiciul final a fost de jumătate de milion de euro, care trebuie achitat de bancă“, povestește Marian Bucur. De amintit că, pe drumul spre audieri, contabila s-a scuzat că „am luat banii pentru că eu nu am avut norocul să mă nasc într-o familie de bogați“. Potrivit ofițerului, cea mai dificilă parte a instrumentării acestui dosar a fost colaborarea greoaie cu banca, aceasta „încercând să-și acopere atât angajații, cât și lacunele din sistem“.
Poliția, ultimul resort

Motivul pentru care companiile financiare evită colaborarea cu autoritățile este simplu: au nevoie de imagine, preferă să își rezolve problemele în interior, pentru că lucrează cu capital atras, cu banii oamenilor, iar mediatizarea unei asemenea fraude ar reprezenta pentru ele o lovitură de imagine extraordinară – in final, cine și-ar mai depune economiile la ei?
La dorința de a nu-și întina prestigiul se mai adaugă un aspect. După cum spune reprezentanta Deloitte, „managementul își face un calcul, cât de mare e paguba față de cât de îndelungată și costisitoare va fi trimiterea cazului în instanță.
Adesea, se decide că a doua variantă nu rentează, așa că vinovații scapă doar cu concedierea, fără obligativitatea de a returna prejudiciul. Ba chiar am avut un caz în care patronul i-a și dat bani angajatului în culpă ca să nu spună în afara firmei ce s-a întâmplat“.
Cel mai bun leac, prevenirea
Chiar dacă executivii companiei fac apel la instituțiile statului, vinovații nu au prea mult de suferit. Așa cum precizează Paula Lavric, „deși pentru înșelăciune, delapidare sau furt sancțiunile presupun pedeapsa cu închisoarea, la noi nimeni nu ajunge acolo, în majoritatea covârșitoare a cazurilor infractorii scăpând cu suspendare. În plus, nici magistrații nu iau foarte în serios acest tip de dosare, adesea soluționându-le prin sancționarea vinovatului cu un avertisment“.
Așadar, cazul clasic de fraudă de serviciu: un angajat v-a furat luni la rând din cont, fără să aveți idee, pentru că era acoperit de colegii din departamentele responsabile de avizare și control. Dacă vreți să evitați complicațiile, cheltuielile de judecată și lezarea brandului firmei, nu vă rămâne decât să-l(i) dați afară și să rămâneți cu banii dați. Dacă nu vreți să-l lăsați să scape așa ușor, faceți apel la poliție, ajungeți după luni, dacă nu chiar ani, în instanță, unde judecătorul îi dă un avertisment.
Ce soluții există, așadar, pentru patronii care vor să-și protejeze businessul de pornirile de înavuțire ale angajaților? Pe scurt, după cum spune Paula Lavric, „companiile trebuie să se concentreze asupra prevenirii infracțiunilor, nu asupra investigării, când probabil e deja prea târziu“.  Iar prevenire înseamnă implementarea de sisteme antifraudă, parolarea pe niveluri ierarhice a sistemelor informatice, introducerea conceptului de informații clasificate și secrete de serviciu, securizarea accesului în anumite încăperi.
Și totuși, când vine vorba de prevenire, nimic nu e mai eficient decât pârâtul (denumit în mediul corporativ „whistleblowing procedure“). Fructificarea aces­tei metode este extrem de simplă: e de ajuns ca managementul să pună la îndemâna angajaților un număr de telefon și o adresă de e-mail, unde aceștia să poată raporta orice activități suspecte ale colegilor lor, sub protecția anonimatului. După cum spune Paula Lavric, însă, „există și reversul: suntem un popor de reclamagii, iar plângerile înaintate de angajați la adresa colegilor se pot adesea dovedi neîntemeiate. Totuși, aceasta rămâne cea mai eficientă cale de depistare a fraudelor“.