Toate, dar absolut toate discuţiile pe care le aud sunt mereu şi mereu despre cei mulţi care sunt purtaţi în spate şi niciodată despre cei puţini care-i poartă.
De 20 de ani încoace, politicienii noştri seamănă vânt. Nu e vina lor. Ne place să credem că e, şi îi găsim mereu ţapi ispăşitori, dar nu e. E vina noastră. În fond, noi l-am ales pe Ion Iliescu cu 85% în turul întâi în 1990 şi apoi din nou cu vreo 65% în 1992. Şi tot noi l-am trimis pe Năstase în Parlament uninominal, din turul întâi, cu trei dosare penale. E unul dintre paradoxurile democraţiei acela că ea nu poate produce o clasă politică mai bună decât societatea care o emană. Ca un seismograf sensibil şi bine calibrat, clasa noastră politică a vibrat atent la toate obsesiile şi idiosincraziile unui electorat placid şi needucat şi i-a spus mereu ceea ce a vrut să audă. În ultimii zece ani, fenomenul a luat o amploare aberantă. Am avut o succesiune de guverne care au împărţit bani, privilegii, pensii, ajutoare sociale şi tot felul de sinecuri în stânga şi în dreapta, într-un fel de concurs despre care poate fi mai populist şi mai absurd. De la cornurile lui Adrian Năstase la pensiile lui Tăriceanu sau la salariile profesorilor ale lui Băsescu, sarabanda dezmăţului bugetar a evoluat rapid, în etape care făceau mereu ca tura precedentă să pară un joc de copii. Şi ori de câte ori cineva a încercat să se întrebe de unde vom plăti toate astea, o opoziţie mereu la pândă, cârcotaşă, dar complet lipsită de soluţii, a asmuţit împotriva lor o societate din ce în ce mai dependentă de mila publică şi mai dispusă la orice ca ea să continue. Şi ea a continuat.
Acum, a venit vremea decontării tuturor prostiilor lor şi a tuturor laşităţilor noastre. Şi ne dăm seama, cu mirare dar şi cu groază, ca am semănat vânt vreme de 20 de ani pentru ca acum să culegem nu doar o furtună oarecare, ci furtuna perfectă. Pentru că am creat un monstru social de nestăpânit. Avem cam 9 mil. de asistaţi sociali, 5,8 mil. de pensionari, cam 7 mil. de ţărani care nu plătesc mai nimic în impozite, dar sunt subvenţionaţi masiv de stat, 1,4 mil. de salariaţi bugetari, din care probabil cam 1/3 taie frunză la câini, şi doar puţin peste 3 mil. de salariaţi în sistemul privat. Iar toate, dar absolut toate discuţiile pe care le aud sunt mereu şi mereu despre cei mulţi care sunt purtaţi în spate şi niciodată despre cei puţini care-i poartă. Am creat o societate în care o majoritate inertă, dar care votează, decide să spolieze în beneficiul propriu o minoritate activă, dar anonimă, folosind cel mai pervers mijloc cu putinţă, votul democratic însuşi. Şi, cu toate astea, toate vocile se raliază într-un glas de partea spoliatorilor. Fireşte. Ei sunt mulţi şi votează. Şi tot ei ies în stradă şi protestează atunci când îşi pierd privilegiile.
Dar cei puţini şi jefuiţi au propriile lor feluri de a protesta. Fentează fiscul. Statul român nu a colectat niciodată mai mult de 30%-35% din PIB în taxe. Şi nu o va face nici acum, chiar de va mări taxele. La vremea socotelilor, singura noastră speranţă, a tuturor, e să navigăm cumva afară din această furtună perfectă. Şi să învăţăm să trăim cât ne e plapuma.
Adrian Stanciu, partner, Human Synergistics România
