Există o categorie de probleme speciale ale justiţiei: cele invizibile sau greu detectabile, pentru că nu sunt palpabile. Un loc important în această categorie îl ocupă mentalitatea magistraţilor, avocaţilor şi consilierilor juridici, a factorului politic şi, desigur, a justiţiabililor.
Surpriza o reprezintă nu existenţa unei asemenea probleme, ci adâncimea sa, impactul pe care îl are asupra justiţiei, în general. Participarea la un seminar internaţional, cu tema „Variante alternative de soluţionare a disputelor într-o societate civilă“, având ca speakeri practicieni şi specialişti, dar şi înalţi funcţionari de stat, din Europa şi Asia, oferă câteva perspective excepţionale asupra problemei în discuţie. Astfel, am aflat că un secretar de stat al unui minister din Singapore are o unică misiune, aceea de a face tot ce este necesar pentru dezvoltarea arbitrajului, astfel încât Singapore să devină cea mai atractivă locaţie pentru arbitraj din Asia. Eu aş spune că deja şi-au atins scopul, însă ei vor mult mai mult şi continuă să lupte cu un minister care are încredinţată o atare misiune.
Am aflat de asemenea că Slovenia se confrunta, în urmă cu câţiva ani, cu un număr de 2.000.000 de litigii la o populaţie de 4.000.000 locuitori (se poate mai rău ca la noi!), iar metodele alternative de soluţionare a disputelor erau ca şi inexistente în practică. În momentul în care un mediator de carieră a fost instalat ministru al justiţiei, a început o campanie foarte susţinută de promovare a metodelor alternative, în special a medierii. A fost susţinută şi promovată în toate felurile cu putinţă, în cel mai energic mod (inclusiv prin introducerea obligativităţii parcurgerii medierii în anumite materii).
Rezultatele sunt, în opinia celui care a promovat acest curent, pozitive, dar mult sub aşteptări. Acelaşi ministru al justiţiei sloven a explicat de ce, orice s-ar face în plan legislativ, există anumite frâne în calea dezvoltării medierii. Cu ocazia unei întâlniri cu judecătorii sloveni, ministrul le-a explicat acestora viziunea sa. Modelul spre care trebuie să tindă instanţele este acela al restaurantelor, în sensul că instanţa (a se citi loc unde omul merge din reflex când are o problemă) trebuie să-i ofere justiţiabilului orice are nevoie şi orice doreşte. Reţeta succesului este „meniul“ complet: dacă ai nevoie de mediere, te pot ghida, îţi pot oferi; mai degrabă se pretează concilierea, mergi la etajul 2; în acest caz arbitrajul a fost sau ar trebui ales de părţi, şi asta este posibil; în fine, atunci când trebuie să te judeci în faţa instanţei, îţi ofer seviciul, corespunzător în ce privește calitatea şi costul, şi, desigur, într-un termen scurt rezonabil. După ce viziunea metaforică şi îndrăzneaţă a fost expusă, a luat cuvântul o doamnă judecător. A replicat, sec, că a învăţat carte şi a devenit judecător ca să judece, nu să servească în restaurant. Orice comentariu e de prisos, cu excepţia menţiunii că aceeaşi mentalitate se întâlneşte şi la avocaţi, şi la justiţiabili, şi la politicieni.
Întorcându-ne la România, înţelegem mai uşor de ce tranziţia spre o justiţie în care metodele alternative de soluţionare a disputelor au o pondere semnificativă va fi un proces îndelungat şi anevoios. Nu din cauza fatalităţii destinului nostru, ci pentru că nu se poate altfel.
PS: Nimeni nu a pomenit nimic de problema bacșişurilor. Nici la ei, nici la noi, nu aceasta este Problema…