Istoria mărcii Gambrinus se confundă timp de aproape un secol cu a Bucureştiului. Renumită iniţial datorită celebrei berării deschise de Caragiale înainte de primul război mondial, Gambrinus şi-a consolidat notorietatea după ce comuniştii să producă marca de bere la fabrica Griviţa din apropierea Gării de Nord. În prezent, nici berea şi nici berăria, aflată în prezent într-un stadiu avansat de degradare, nu se mai bucură de renumele de altă dată. Berea bucureştenilor
Istoria mărcii Gambrinus se confundă timp de aproape un secol cu a Bucureştiului. Renumită iniţial datorită celebrei berării deschise de Caragiale înainte de primul război mondial, Gambrinus şi-a consolidat notorietatea după ce comuniştii să producă marca de bere la fabrica Griviţa din apropierea Gării de Nord. În prezent, nici berea şi nici berăria, aflată în prezent într-un stadiu avansat de degradare, nu se mai bucură de renumele de altă dată.
Berea bucureştenilor în comunism
Gambrinus nu este nici pe departe o denumire autohtonă, fiind numele unui rege legendar din Flandra care, conform tradiţiei, a inventat fabricarea berii şi este protector al berarilor. Din acest motiv, denumirea Gambrinus este întâlnită la mai mulţi producători şi mărci de bere din Cehia, Belgia, Germania, Franţa sau SUA.
Fabrica de bere Griviţia din Bucureşti, cea care a produs mai bine de 50 de ani marca de bere Gambrinus, are o istorie mult mai îndelungată decât cea mai băută bere a sa. Fabrica a fost construită de un investitor neamţ în 1869, pe un teren cumpărat pe Calea Griviţei. După moartea sa, fabrica ajunge în proprietatea fraţilor Czell, antreprenori saşi din Sibiu.
Fraţii Czell demarează lucrări de modernizare şi mărire a capacităţii de producţie, dar, rămaşi în criză de lichidităţi, transformă în 1911 compania în societate anonimă pe acţiuni. În primul război mondial, când Bucureştiul a fost ocupat de germani, fabrica a fost descompletată de numeroase utilaje, folosite pentru producţia de explozibili şi armament.
Dezvoltarea fabricii a continuat şi în perioada interbelică, pentru ca în al doilea război mondial fabrica să fie din nou afectată, de data aceasta de bombardamentele aliate din aprilie 1944. Fabrica a fost puternic lovită, fiind distrusa secţia de fermentare. Producţia a fost mult diminuată, scăzând continuu char şi după terminarea războiului.
După venirea comuniştilor, afacerea a fost naţionalizată în iunie 1948, unitatea fiind numită Fabrica de bere Bucureşti – întreprinderea Griviţa. „Unul dintre responsabilii vremii, om simplu cu origini sănătoase şi cunoscător al popularei mărci Berea Leului a decis ca leul să fie emblema noii întreprinderi”, explică Claudiu Lazăr, group brand manager al Heineken România. „Tot atunci a fost lansată şi marca Gambrinus, şi ca o recunoaştere a renumelui berăriei cu acelaşi nume de pe strada Brezoianu”.
Chiar dacă noua întreprindere a fabricat mai multe mărci de bere, Gambrinus a fost cea mai longevivă. Marca a devenit de succes, atingând un maxim al vânzărilor în 1994. Vânzările au scăzut însă în următorii ani, pe fondul regresului pieţei.
Marca Gambrinus a fost mai întâi cumpărată în 1998 de un fond de investiţii, care a încercat repoziţionarea şi transformarea acesteia într-o marcă naţională. În 2000, atât fabrica Griviţa, cât şi marca de bere au fost cumpărate de către compania Brau Union din Austria. După această preluare, maximul istoric de vânzări al mărcii a fost înregistrat în anul 2003, când marca a cunoscut şi cea mai mare arie de distribuţie.
Tot în anul 2003, Brau Union a fost achiziţionată de către grupul olandez Heineken. Noul proprietar a decis restructurarea producţiei grupului din România, una dintre măsurile luate fiind şi închiderea fabricii din Bucureşti, în noiembrie 2005. Din acet motiv, producţia berii Gambrinus a fost transferată către celelalte Fabrici ale Heineken din România, Craiova, Constanţa, Miercurea Ciuc şi Haţeg.
Predecesorul PET-ului, Gambrinus la 1 litru
Berea Gambrinus era renumită în anii ’90 şi pentru faptul că se putea găsi în sticlă de 1 litru, apreciată de mulţi dintre români. Producătorii fabricii au intuit atunci cererea pentru articole ambalate care să ofere o cantitate mai mare din produsul respectiv.
Apariţia berii la PET, ambalaj care a început să fie utilizat inclusiv în cazul mărcii Gambrinus, a condus la renunţarea la sortimentul de bere Gambrinus la 1 litru.
În prezent, Gambrinus, care are o cotă de aproximativ 2% din piaţa berii din România, potrivit reprezentanţilor Heineken. Berea este poziţionată ca o marcă populară, care se adresează persoanelor cu venituri mici şi mijlocii.
Claudiu Lazăr explică succesul mărcii de bere de-a lungul timpului, prin faptul că Gambrinus devenit o „combinaţie de legendă prin numele brandului, istoricul boem al berăriei Gambrinus şi poveştile spuse de cârciumarii vechi despre calitatea berii produsă în fabrica din Calea Griviţei”.
Gambrinus a fost, de asemenea, numele pe care dramaturgul Ion Luca Caragiale l-a dat berăriei pe care a deschis-o în 1901 vis-a-vis de fosta clădire a Teatrului Naţional de pe Calea Victoriei, care a fost distrusă al doilea război mondial de bombardamentele americane. Berăria şi-a continuat existenţa şi după plecarea lui Caragiale la Berlin, funcţionând în acelaşi loc până la începutul anilor ’40, când clădirea în care funcţiona a fost demolată.
În timpul războiului, localul s-a mutat la intersecţia Bulevardului Elisabeta cu Strada Brezoianu în clădirea hotelului Palace, devenit după război Hotel Cişmigiu. Berăria a rezistat în acest loc de-a lungul întregii perioade comuniste, fiind unul din locurile de referinţă pe harta Bucureştiului din această perioadă. Localul a fost închis însă după Revoluţie. Ca urmare a riscului seismic ridicat, clădirea monument istoric în care a funcţionat şi berăria a fost evacuată.
Primarul Traian Băsescu a retrocedat în 2001 clădirea foştilor proprietari, care au vândut-o în 2005 dezvoltatorului imobiliar Hercesa. Compania a anunţat că vrea să păstreze doar faţada clădirii şi să reconstruiască interiorul, urmând să redeschidă atât hotelul, cât şi berăria Gambrinus. Criza a amânat însă planurile spaniolilor, astfel că berăria care a potolit setea bucureştenilor timp de aproape un secol rămâne în continuare închisă.