Imigranţii găsesc la noi, totuşi, o atitudine mai deschisă şi mai multe oportunităţi decât în statele din regiune. Facilităţile pe care le asigură străinilor fac din România o ţară în care străinii se pot acomoda uşor. Principalele nemulţumiri ale imigranţilor sunt birocraţia greoaie şi lipsa drepturilor politice.
Statele membre UE nu au luat nici măcar jumătate dintre măsurile necesare asimilării în societate a imigranţilor care poposesc pe teritoriul lor, arată „Indexul politicilor de integrare a imigranţilor“, studiu publicat săptămâna trecută de British Council. Aceasta, în timp ce numeroase alte analize au ajuns la concluzia că Europa trebuie să absoarbă peste două milioane de imigranţi în termen de câţiva ani, pentru a rămâne competitivă în economia globală.
În România, în momentul de faţă, locuiesc puţin peste 50.000 de cetăţeni străini, dintre care cei mai mulţi provin din Turcia, China, Moldova şi statele arabe. Principalele motive pentru care aceştia au ales să se stabilească aici sunt, în ordine: studiile, desfăşurarea de activităţi comerciale, găsirea unui loc de muncă şi reîntregirea familiei. O analiză succintă arată că, dacă ar fi fost inclusă în studiul sus-menţionat, ţara noastră s-ar fi plasat în jumătatea superioară a clasamentului. În primul rând, faţă de statele din jur, România se dovedeşte a fi mai tolerantă cu străinii care îi trec graniţa. „Este foarte important că nu suntem o naţiune xenofobă, dimpotrivă. Aproape toţi străinii cu care stăm de vorbă remarcă acest lucru“, spune Ioan Puhace, Comisar-Şef la Direcţia Migraţie din cadrul Oficiului Român pentru Imigrări.
Nici legislaţia nu este prea restrictivă. Din momentul în care a obţinut permisul de şedere pentru un an, imigrantul îşi poate aduce în ţară şi familia. După aceea, străinul care a primit drept de şedere are multe dintre drepturile oricărui cetăţean român. Iar ca să capete cetăţenie, cele mai importante condiţii pe care trebuie să le îndeplinească imigrantul sunt: să locuiască în România de cel puţin cinci ani, să deţină mijloace de întreţinere şi să cunoască limba la nivel de conversaţie.
Pierdem puncte, însă, atunci când vine vorba de birocraţie. Un student, de exemplu, trebuie să aştepte circa două luni până să obţină permisul de şedere. Un alt minus este faptul că accesul la învăţământ se face, cu excepţia burselor, doar în regim cu plată. De asemenea, raportul „Necunoscuţii de lângă noi“, prezentat în urmă cu un an de către Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală din Cluj, atrăgea atenţia că autorităţile nu se înghesuie să le dea străinilor drepturi politice (de exemplu, de a alege şi de a fi ales). Dacă, în România, străinul poate vota doar după ce a obţinut cetăţenia română, în Suedia, de exemplu, el ar putea să se prezinte la urne după numai un an de şedere.
Mai mult de jumătate se întorc, în final, acasă
„Nu prea sunt prieten cu chinezii, mă înţeleg mult mai bine cu românii. Chinezii n-au educaţie, sunt, cum spuneţi voi, «ţărani». Şi cel mai grav este că au două feţe. De român îţi dai seama repede dacă e bun sau rău, nu se ascunde“. Părerea îi aparţine lui Miao Rongsheng, cetăţean chinez stabilit în România încă din 1992 şi proprietar al unui restaurant din zona Ştefan cel Mare din Bucureşti. Povestea lui este deprinsă, parcă, dintr-un film romantic. „Am ajuns în România din greşeală, mărturiseşte el, voiam de fapt să ajung în Italia, dar avionul făcea o escală aici şi a trebuit să rămân câteva zile“. A fost de ajuns cât să se îndrăgostească de o româncă şi să se decidă să mai rămână aici. Acum, sunt căsătoriţi şi au doi copii. „Iniţial, ne-am deschis un stand în angroul Europa. Mergea foarte bine la acea vreme, erau doar 120 de standuri. După trei ani însă, concurenţa era deja prea mare şi ne-am gândit să deschidem restaurantul“. Pe lângă oamenii „foarte drăguţi“ care-l populează, Bucureştiul îi place din două motive, care, pentru noi, cei care aruncăm zi de zi vorbe de duh la adresa aglomeraţiei şi a aerului irespirabil, sunt cel puţin hilare. „Cel mai mult mă încântă vremea bună, aerul foarte proaspăt şi faptul că e puţină lume“, spune el, făcând comparaţie cu supraaglomeratul Beijing de acasă.
Totuşi, nu toate poveştile sunt la fel de fericite ca a lui Miao. Nivelul de trai relativ scăzut sau dorul de casă fac ca peste jumătate dintre deţinătorii de permis de şedere în România să decidă să se întoarcă, mai devreme sau mai târziu, în ţara de origine.
