De la 1 octombrie, abonaţii casnici ai companiei Distrigaz Sud vor plăti 914 lei/1.000 mc
De luna viitoare vom plăti mai mult pentru consumul de gaze. Măsura este justificată prin necesitatea acoperirii influenţei preţului gazului de import. Gazele din producţia internă ar trebui şi ele să ţină pasul.
Anca Şofran
Preţul gazelor pentru consumatorii finali va fi majorat cu 3,7%, de la începutul lunii octombrie, a anunţat, zilele trecute, Autoritatea Naţională de Reglementare în domeniul Energiei (ANRE). „Ajustarea din ultimul trimestru al anului va duce la un preţ al gazelor pentru consumatorii captivi ce nu va depăşi nivelul de la finele lui 2006. Majorarea s-a impus din cauza creşterii preţului gazului de import cu aproape 40 USD/1.000 mc, până la circa 315 USD/1.000 mc în trimestrul IV“, ne-a declarat Gabriel Sârbu, director general în cadrul ANRE. În aceste condiţii, consumatorii casnici – cu un consum de până la 2.400 mc/ an – vor plăti de la 1 octombrie 914 lei/1.000 mc la Distrigaz Sud (faţă de 881,75 lei/1.000 mc în prezent) şi 906,8 lei/1.000 mc la E.ON Gaz România (de la 874,52 lei/1.000 mc).
Majorarea preţurilor la consumatorii finali va absorbi numai creşterea preţurilor gazelor din import, pentru producţia internă, preţul urmând să rămână nemodificat la valoarea stabilită la 1 iulie, respectiv 470 lei/ 1.000 mc (circa 193USD/1.000 mc).
Preţurile la consumatorii captivi au putut fi menţinute nemodificate în acest an din trei motive majore, aprecierea leului în raport cu dolarul, reducerea preţurilor gazelor din import, scăderea ponderii importurilor în „coşul“ naţional de gaze ca urmare a diminuării consumului. Deşi pare o „adevărată“ performanţă faptul că nu au crescut costurile populaţiei pentru consumul de gaze, lucrurile sunt mai nuanţate. Şi asta, pentru că, fără „surle şi trâmbiţe“, cei doi producători, Petrom şi Romgaz, au majorat preţul gazelor din producţia proprie de la 397,5 lei/1.000 mc la 470 lei/1.000 mc, la recomandarea ANRE. Şocul a fost resimţit din plin de consumatorii industriali de gaze (ce au o pondere de peste 75% din consumul la nivel naţional) cu efecte directe asupra preţurilor produselor acestora. În acest fel, populaţia a resimţit creşterile, chiar dacă nu direct, prin factura de gaze, prin preţuri mai mari plătite pentru produse.
Evident, se poate spune că industria este liberă să îşi negocieze preţuri mai bune, numai că aceasta se întâmplă doar în teorie. „Referinţa este cea stabilită de ANRE prin preţul de producţie acceptat. Orice negociere începe de la acest nivel şi, deşi marii consumatori mai obţin nişte discounturi, acestea nu pot fi foarte mari“, a declarat Mirea Marin, preşedintele organizaţiei patronale Nitrofosfor.
Presiunea electorală mai mare decât cea a gazelor
Miza calendarului de aliniere a preţului gazului din producţia internă la cel din import este uriaşă, cu conotaţii pe plan intern şi în mediul de afaceri european. România nu are la ora actuală un calendar de aliniere, asumat de Guvern, deşi acesta trebuia să fie demult stabilit după ce am obţinut din partea responsabililor europeni amânarea termenului de aliniere până la finele lui 2008. Mai mult, ministrul economiei, Varujan Vosganian, susţine că va solicita prelungirea datei de aliniere până în 2010, lucru greu de crezut că va fi acceptat de Bruxelles fără o justificare solidă. Ezitările ministrului economiei în a stabili un astfel de calendar sunt lesne de înţeles. Impactul la nivelul electoratului ar fi unul devastator pentru imaginea Guvernului, iar adversarii politici ar dispune de o pârghie extrem de eficace. La nivel european, tema energetică suscită dezbateri aprinse, existând două grupuri puternice de lobby. Este vorba, pe de o parte, de companiile europene ale căror produse sunt în competiţie cu cele româneşti şi, pe de altă parte, de marii investitori din România care şi-au dezvoltat capacităţi de producţie locală, inclusiv din considerentul unor preţuri mai mici la utilităţi.
Lipsa acestui calendar creează distorsiuni în activitatea agenţilor economici consumatori, cât şi a producătorilor de gaze, care nu îşi pot stabili planuri de dezvoltare. „Ar trebui să avem un calendar pentru a putea internaliza costurile în propriile bugete şi a opera eventuale modificări la nivel macroeconomic“, declară Florin Pogonaru, preşedintele Asociaţiei Oamenilor de Afaceri din România.
Cert este că în lipsa unui calendar ne aliniem după ureche, în funcţie de conjunctura de moment. Responsabilii ANRE susţin că ne respectăm angajamentul dacă realizăm anual o creştere a preţului gazului din producţia internă cu 25 USD/1.000 mc.
Calendarul de aliniere a preţului gazului din producţia internă la cel de import reprezintă un subiect tabu. Reprezentanţii Ministerului Economiei şi Finanţelor (MEF) şi cei ai ANRE au refuzat să facă orice comentariu vizavi de această problemă. Într-un răspuns acordat redacţiei Capital de către Biroul de Presă al MEF se explică faptul că, la momentul negocierilor de aderare, Comisia Europeană a insistat pentru introducerea prevederii privind alinierea deoarece preţurile la care companiile producătoare vindeau gazul era sub costuri. „Situaţia este în prezent cu totul alta, România nemaivânzând gaze sub costul de producţie, iar preţul din producţia internă fiind mai mare decât nivelul celui din import la momentul la care s-a negociat capitolul Energie. Putem, practic, spune că scopul acestui angajament a fost atins“, se precizează în răspuns. Amintim că, la momentul negocierilor, preţul gazului din import era de 140 USD/1.000mc, iar cel intern de 60 USD/1.000mc.
