Până în 1991, Uniunea Sovietică şi aliaţii ei din Tratatul de la Varşovia exercitau de facto hegemonia asupra regiunii, Turcia fiind singura „voce distinctă”, în afara blocului comunist. De la căderea Cortinii de Fier, diversitatea regiunii a reprezentat un impediment în calea colaborării, se arată într-un articol al Middle East Institute, semnat de Bob Hamilton, profesor de studii euro-asiatice la U.S. Army War College.

Poziția dominantă a Rusiei

După prăbuşirea Uniunii Sovietice, Rusia s-a folosit de poziţia sa dominantă de furnizor de gaz natural pentru a exercita o mare influenţă în regiune. Dar schimbările recente de pe piaţa gazului natural au erodat această dominaţie. Pe pieţele din ce în ce mai globalizate şi interconectate de gaz natural, Rusia şi-a pierdut capacitatea de a influenţa, ca furnizor de gaze naturale, regiunea din punct de vedere geopolitic şi economic. Acest lucru i-a permis Turciei să devină intermediar puternic în livrarea de gaz natural către Europa şi a consolidat poziţia ţărilor mai mici din regiune. Dacă aceste ţări mai mici se unesc ar putea echilibra puterea Rusiei şi ar putea oferi o bază mai bună pentru o dezvoltare mai puţin agitată în regiune.

Acest articol vizează cele șase state riverane Mării Negre: Bulgaria, România, Ucraina, Rusia, Georgia și Turcia, împreună cu vecinii lor Georgia, Armenia, Azerbaidjan și Moldova, cu o „competiţie” între România și Ucraina.

Structura instituţională a regiunii Mării Negre reflectă diversitatea şi lipsa unei relaţii geopolitice clare. Luaţi de exemplu Uniunea Europeană: România şi Bulgaria sunt membre UE. Ucraina, Moldova, Armenia, Azerbaidjan şi Georgia fac parte din relaţia de parteneriat estic cu UE. Chiar dacă oficial este candidată la aderare, Turcia a abandonat de facto efortul de a merge înainte, iar Rusia vede în UE un concurent politic şi economic. Şi există o diversitate şi în aceste categorii. În timp ce Ucraina, Moldova şi Georgia doresc cu ardoare aderarea la UE, regimul autarhic din Azerbaidjan scoate din discuţie, în esenţă, orice posibilitate de aderare. Aderarea Armeniei la Uniunea Economică Eurasiatică dominată de Rusia o împiedică să se alăture UE.

Aderarea la NATO este de asemenea complicată. Bulgaria, România și Turcia sunt membre NATO. Pe de altă parte, Rusia vede NATO ca un adversar militar și încearcă să împiedice extinderea alianţei în continuare. Ucraina și Georgia aspiră să adere la NATO. Dar, deși Alianța a anunțat în 2008 că ţările respective vor deveni membre, nu a făcut cunoscute Planurile de Acțiune pentru Aderare. Ambele țări au fost victime ale intervenției militare ruseşti și au în prezent părți ale teritoriului lor sub ocupație militară rusească sau – în cazul Crimeii din Ucraina – anexate complet. Moldova și Azerbaidjan sunt, de asemenea, membre ale Parteneriatului pentru Pace al NATO, dar niciuna nu este un candidat serios la aderare. Neutralitatea Moldovei – consacrată în constituţia sa – exclude aderarea. La fel și regimul autoritar al Azerbaidjanului și poziția sa nealiniată fac acelaşi lucru. În sfârşit, aderarea Armeniei la Organizația Tratatului de Securitate Colectivă, care este dominată de Rusia – uneori numită „NATO eurasiatic” – o împiedică de asemenea să adere la NATO.

Țările din regiunea Mării Negre sunt, de asemenea, foarte diferite în ceea ce privește aprovizionarea şi consumul de gaz. În timp ce diversitatea culturilor, limbilor, religiilor poate crea obstacole în calea unității regionale, gazul poate deveni cheia cooperării. La Marea Neagră acest fapt a devenit deosebit de adevărat în ultimii ani. Progresul în ceea ce priveşte tehnologia de extracţie (gazul de şist) și de lichefiere în ultimul deceniu a creat o piață din ce în ce mai globală și fluidă a gazelor naturale, unde un număr tot mai mare de furnizori se întrec pentru o cerere globală în creștere. Acest lucru a permis multor importatori de gaze să-și diversifice opțiunile de aprovizionare cu gaze și să asigure tarife mai scăzute. În regiunea post-sovietică, dependența mai mică de un singur furnizor a subminat de asemenea puterea geopolitică a Rusiei. Pentru țările de la Marea Neagră, aceste date pot fi, de asemenea, baza pentru o mai bună integrare și cooperare regională.

Cum? Să începem prin analizarea diversității surselor de gaze naturale din regiune.

România – a treia la rezervele de gaz din Europa

Ofertele uriașe de gaz din Rusia și poziția sa de important exportator de gaze naturale o fac un punct de plecare logic. În 2019, Rusia a exportat aproximativ 200 de miliarde de metri cubi de gaz natural (bcm), majoritatea ajungând în Europa (inclusiv Turcia). Azerbaidjanul este singurul alt important exportator de gaze din regiunea Mării Negre, unde a fost descoperit zăcământul de la Shah Deniz în 1999. Exporturile au început în 2006 și au crescut constant până la un total de peste 12 bcm.

România – a treia la rezervele de gaz din Europa – este un alt producător din regiune, dar nu exportă gaz. Este aproape autosuficientă, importând din Rusia doar cantități neglijabile de gaz. România ar putea începe exportul de gaze naturale dacă ar dezvolta cu succes resursele de gaze naturale din largul Mării Negre. În schimb, furnizările interne de gaz în Ucraina nu sunt suficiente pentru a satisface cererea țării și, pe termen scurt, nu oferă o oportunitate de creștere a furnizării. Importurile reprezintă acum aproximativ 30% – 40% din aprovizionarea cu gaze naturale a țării. Celelalte ţări de la Marea Neagră se bazează pe importuri, întrucât produc fie cantități neglijabile de gaz natural (Turcia, Bulgaria), fie niciun pic de gaz (Georgia, Moldova, Armenia).

Rolul Rusiei ca furnizor tradițional – și de obicei monopolist – în regiune i-a permis să obțină beneficii economice și geopolitice semnificative. Turcia a fost excepția. Fiind o piață majoră care primește și gaz din Iran, a avut o poziţie relativ puternică de negociere cu Rusia.

Alți importatori regionali nu au reușit să își îmbunătățească pozițiile de negociere până de curând, când noile opțiuni de aprovizionare – gazul asiatic și LNG-ul – au intrat pe piețele lor. După conflictul cu Rusia din 2008 și după relațiile dificile, Georgia a acţionat pentru înlocuirea completă a gazului rusesc cu cel azer (deși  în 2019 a curs şi puțin gaz rusesc în Georgia, volumele au fost relativ mici). Aceasta este o veste bună pentru Armenia, care continuă să se bazeze în totalitate pe gazul rusesc, dar are un acord de sprijin reciproc cu Georgia în cazul unor goluri de aprovizionare. Ucraina, după invadarea și anexarea Crimeii de către Rusia, nu mai importă direct gazul rusesc, ci prin fluxuri inverse din Slovacia, Ungaria și Polonia. Moldova are variante similare, deoarece continuă să se bazeze pe Rusia pentru toate cei 3bcm cât reprezintă nevoile ţării. Bulgaria a obţinut recent accesul la livrări alternative din importurile de LNG din Grecia și, de asemenea, a fost de acord să cumpere o participație de 20% la un nou terminal LNG grecesc. Țara intenționează să renunţe la aproximativ jumătate din aprovizionările sale din Rusia după finalizarea noii infrastructuri în acest an.

Terminalele și conductele LNG au jucat un rol important în stoparea dependenței regiunii de gazele rusești.

Turcia a reușit o creştere a capacităţii de import de LNG, permițându-i să crească ponderea LNG-ului la aproximativ 25% din importurile totale de gaze în 2019. Țara găzduiește în prezent patru terminale – două pe uscat și două unități plutitoare (FSRU), cu o a treia FSRU în Marea Egee. Depozitarea este o altă parte a puzzle-ului diversificării. Turcia își extinde spațiul de depozitare și tocmai a început să sape la Lacul Tuz, în prezent cel mai mare proiect de depozitare în curs de construcție din lume, care va avea o capacitate de până la 5,4 bcm de gaz. Bulgaria și Ucraina dispun deja de spații de depozitare semnificative și le pot, eventual, oferi altor țări. Moldova încearcă să obţină acces la depozitul Ucrainei din motive de securitate a aprovizionării, deoarece Rusia rămâne singura sa sursă de gaz.

Toate aceste schimbări pe piața gazelor naturale, dacă sunt valorificate, au un potențial real de creştere a coeziunii şi cooperării și pot produce rezultate regionale semnificative.

În primul rând, noile dinamici ale pieței au redus în mod eficient gradul de dependenţă a regiunii de Rusia în ceea ce priveşte gazul natural. Sub dominaţia Uniunii Sovietice, monopolul Rusiei a furnizat ceea ce specialiştii în relații internaționale numesc o „poziție hegemonică”. În anii post-sovietici, poziția politică a Rusiei a slăbit și Turcia a venit să contrabalanseze în regiune. Rusia a continuat să influențeze celelalte ţări, abordând gazul natural ca pe un element important al strategiei sale geopolitice. Deși este posibil să nu pună capăt capacității Rusiei de a folosi gazul ca instrument geopolitic, diversificarea furnizorilor erodează semnificativ poziția dominantă a Moscovei.

În al doilea rând, Turcia a câștigat mai multă importanță ca piață majoră a gazelor cu un număr tot mai mare de furnizori concurenţi. Principalul obiectiv al Turciei este de a deveni un intermediar puternic în aprovizionarea cu gaze către Europa. Guvernul vorbeşte despre ambiția de a deveni un hub de gaze în Europa.

Dezvoltarea conductelor, terminalelor LNG și a spaţiilor de depozitare reprezintă o extensie imediată a acestei politici. Din punct de vedere geopolitic, acest lucru ar ajuta poziția Turciei în relaţie cu Europa, precum și poziția sa în regiunea Mării Negre.

În al treilea rând, transformarea pieței gazului în regiunea Mării Negre poate deveni o ancoră pentru ca țările mai mici să se unească pentru a echilibra puterea Rusiei și a Turciei. Aceste țări pot avea acces acum la noi surse de gaze naturale, dar vor trebui, de asemenea, să creeze o piață regională bine conectată, unde gazul natural să poată circula cu ușurință acolo unde există goluri de aprovizionare. De asemenea, aceste ţări ar trebui să își folosească statutul de teritoriu de tranzit pentru cele două conducte noi din regiune – Turkstream a Rusiei și TANAP. Tranzitul nu este doar o bună sursă de venit, ci poate crește și puterea de negociere împotriva Rusiei ca furnizor și a Turciei ca intermediar și hub.

Apariția unei mai bune cooperări în regiune

Examinate prin prisma relațiilor internaționale, aceste evoluții semnalează apariția unei mai bune cooperări în regiune. Presupunând, așa cum fac realiștii, că puterea este moneda relațiilor internaționale, erodarea poziției hegemonice a Moscovei ca furnizor de gaze ar trebui să conducă la un echilibru mai stabil și tripartit al puterii economice între Rusia, Turcia și țările mai mici de la Marea Neagră. Acest echilibru este deosebit de critic, deoarece unii analişti pun la îndoială ideea liberală că legăturile comerciale promovează pacea, susținând că, în realitate, comerțul poate face conflictul mai probabil dacă o țară depinde de alta pentru o marfă crucială. Școlile de relații internaționale de instituţionalism şi constructivism ar considera, însă, aceste evoluții pozitive. Instituțiile susțin că interacțiunea în creştere între țările regionale pe piața gazelor „ar extinde umbra viitorului” – ideea este că în interacțiuni frecvente motivația de a trișa este mai mică decât într-o interacțiune unică. Constructiviştii observă că identitățile se schimbă prin interacțiune și că interacțiunile crescute între piețele de gaz pot determina țările din regiune să înceapă să se vadă ca parteneri.

Realiștii ne pot aminti că, în final, statele caută securitate, prin urmare, trebuie să ne moderăm așteptările cu privire la măsura în care cooperarea în domeniul gazului poate rezolva problemele neplăcute din regiune, cum ar fi conflictele înghețate din Azerbaidjan, Georgia, Ucraina și Moldova, sau relația din ce în ce mai tensionată dintre Rusia și NATO. Deși acest lucru rămâne valabil, afirmarea regiunii Mării Negre ca zonă de tranzit de gaze naturale și putere de depozitare ar servi cu siguranță ca mijloc de absorbție a șocurilor, astfel încât atunci când ar apărea conflicte geopolitice inevitabile, statele regiunii şi-ar aminti că au ceva de pierdut dacă aceste conflicte escaladează foarte mult. Și asta ar fi o victorie pentru toată lumea.