Gen. (R) Alexandru Grumaz: Care este lumea pe care o vrea Trump?
Starmer la Washington pentru a-l întâlni pe noul ales Donald Trump. Nu a fost prezentată o dată precisă, dar se aștepta ca Sir Keir să fie unul dintre primii lideri mondiali și primii europeni care au vizitat Casa Albă în tradiția „relațiilor speciale”. Dar negocierile directe surprinzătoare ale lui Trump cu Putin la începutul acestei luni privind războiul din Ucraina i-au oferit lui Macron o oportunitate de aur de a reveni în joc.
De îndată ce Macron a aflat de lipsa Europei de la masa negocierilor, Elysee și serviciul diplomatic francez au intrat în vrie pentru a se asigura că Macron apare ca lider al Europei, și va fi primul care îl va întâlnit pe Donald Trump, pentru a prezenta interesele Ucrainei și ale Europei. Acest impuls a fost necesar pentru popularitatea internă și pentru a restabili acreditările lui Macron la conducerea UE, înainte ca Germania să iasă din toropeala alegerilor. Prima victimă a fost Starmer și rolul său presupus de lider al Europei. Parisul și Londra au fost în strânsă comunicare, de la propunerile lui Trump către Putin, în conformitate cu Tratatele de la Lancaster House din 2010.
Nu contează că șefii apărării au fost în discuții detaliate despre o forță militară franco-britanică de menținere a păcii și despre garanțiile de securitate pentru Ucraina. Macron și-a avut întâlnirea luni, cu trei zile înaintea lui Starmer. Elysee și Quai d’Orsay au urcat apoi o nouă treaptă, conferința de presă Trump-Macron, și toată operațiunea s-a finalizat cu o întâlnire cu senatorii americani și un interviu a lui Macron la Fox News. Propagandă și publicitate în ochii europenilor ar spune cineva. Cert este că Macron a vrut să fie primul și singur într-o fotografie cu Trump.
A urmat Sir Keir Starmer cel care a adus și o invitație regală care l-a încântat pe Donald Trump
Donald Trump a acceptat cu o mulţumire vizibilă o invitaţie din partea regelui Charles al III-lea să efectueze o vizită de stat, a doua a miliardarului în Regatul Unit după cea din 2019. Cât privește relațiile dintre cele două Trump a declarat că este posibil un armistițiu între ele. Despre Ucraina nicio garanție. Doar faptul că trebuie urgent un armistițiu. Premierul britanic a anunțat că țara sa este pregătită să ”trimită militari şi avioane” în Ucraina pentru ca să descurajeze Rusia să atace din nou după revenirea păcii, însă nu a obținut de la gazda sa asigurarea că Statele Unite vor susține un asemenea efort oferind garanții de securitate.
Secretarul de stat Marco Rubio și consilierul pentru securitate națională Mike Waltz și-au exprimat amândoi nemulțumirea față de hotărârea masochistă a Marii Britanii de a preda suveranitatea Chagos către Mauritius (citiți: China) și de a plăti miliarde pentru privilegiul îndoielnic. Acolo este o bază militară-cheie americano-britanică. Trump a zâmbit! America este foarte interesată de viitorul lui Diego Garcia, cea mai mare insulă Chaggosiană, care găzduiește baza militară importantă din punct de vedere strategic SUA-Marea Britanie. Trump 2.0 este o administrație de achiziții – vrea Groenlanda, Canada și Gaza. De ce să nu puneți Chagos în vizor?
Ascensiunea lui Friedrich Merz la putere în Germania
Axa ”franco-germană” o poveste pe care o uitasem. Ne aducem din când în când aminte de un parteneriat ”jigărit” între cele două. Pe vremea lui Merkel relația era poleită cu foiță de aur. Trebuie menționat că, în ciuda semnării Tratatului de la Aachen (Germania) în 2019, relația dintre Paris și Berlin s-a deteriorat doar în ultimul deceniu.
La toate nivelurile societății, legăturile s-au tensionat și memoria istoriei comune, care a fost de multă vreme temelia apropierii dintre cele două națiuni, s-a estompat. Chiar și la cele mai înalte eșaloane ale puterii, frustrarea a crescut. Încă din 2017, majoritatea propunerilor făcute de președintele francez Emmanuel Macron în discursul său de la Sorbona au fost primite cu tăcere peste Rin. Apoi, sub Olaf Scholz (ales în 2021), guvernul german, numit și guvernul semafor, încurcat în propriile lupte interioare, s-a dovedit incapabil să ofere un impuls proiectului european, devenind adesea mai mult un obstacol în calea oricărui progres. La rândul ei, Franța i-a iritat și nedumerit pe liderii germani cu tendința sa repetată de a merge singură. De la problema nucleară la apărarea europeană, de la politica comercială la relația cu China și Statele Unite, au proliferat zone de dezacord.
