Europa, incapabilă să răspundă celor două crize: Ucraina și Orientul Mijlociu
Pe lângă faptul că este naționalist, este și civilizaționalist – adică caută să vorbească nu numai în numele unei țări împotriva Europei, ci și în numele Europei împotriva restului lumii. În special, vorbește în numele unei civilizații europene pe care o consideră amenințată de imigranții despre care consideră că înlocuiesc populația nativă a Europei, scrie Gen. (R) Alexandru Grumaz pentru EVZ.
Imediat după alegerile parlamentare europene, premierul ungar Viktor Orban a înființat în parlament un nou grup numit Patrioții Europei, nume care surprinde perfect această tensiune dintre naționalism și civilizaționalism în imaginația extremei drepte. Membrii extremei drepte se consideră atât naționaliști, cât și europeni.
Ei nu se opun în mod automat ideii de unitate europeană. Ei tind să fie sceptici cu privire la integrarea ulterioară și preferă ceea ce ei numesc o Europă a statelor suverane, dar aceasta nu este o poziție extremă sau exclusivă pentru ei. Până la urmă, a fost și viziunea președintelui francez Charles de Gaulle. Discutăm de Europa în contextul în care la Est este război iar în Sud avem alt război, continentul fiind legat de amândouă conflictele. Politica Uniunii Europene în Orientul Mijlociu este caracterizată de un aparent paradox.
Europa, aproape irelevantă pentru monarhiile din Golf
UE (împreună cu statele sale membre) este al doilea cel mai mare furnizor de ajutor în regiune, după SUA; cel mai mare partener comercial al Orientului Mijlociu; și actorul cel mai puternic și direct afectat de crizele regionale (cum ar fi în Liban, Libia și Siria). Cu toate acestea, vocea sa cu privire la problemele majore din Orientul Mijlociu este rareori auzită. UE are politici intenționat ambigue ale unor state membre majore, care preferă imaginea unei Europe „paralizate”.
Un rezultat este că, de prea multe ori, Serviciul European de Acțiune Externă (SEAE) este un constructor de consens între cele 27 de state membre, mai degrabă decât un executor al politicii externe. Acest lucru tinde să reducă politica externă a UE la acordarea de ajutor ale cărui termeni și condiții suferă, la rândul lor, de lipsa unei strategii politice pe termen mediu și lung.
Pentru țările neinteresate să culeagă profitul economic al ajutorului european, cum ar fi monarhiile din Golf, UE este, prin urmare, aproape irelevantă. Chiar și cu o Europă absorbită de războiul din Ucraina, ea nu își poate neglija responsabilitățile în Orientul Mijlociu. Instabilitatea din regiune afectează direct Europa. Nu poate pretinde că problema este prea mare pentru umerii ei fragili sau că Ucraina este o problemă suficientă.
Cuiul lui Pepelea din ”camera Europei”: alegerile din SUA
Alegerile din SUA sunt departe de a fi decise, dar amploarea schimbării pe care ar putea-o aduce o victorie a lui Trump este mult prea mare pentru ca Europa să stea deoparte și să spere că fostul președinte va pierde la urne. Atât Trump cât și Vince au avertizat că vor tăia imediat tot ajutorul SUA pentru Kiev și vor cere încetarea rapidă a războiului.
Ce se va întâmpla cu ajutorul SUA pentru Europa? S-ar putea ca Trump să lase apărarea Europei în seama europenilor iar sprijinul american să fie unul logistic ca o ultimă soluție. Dar mai este un scenariu posibil: cel al președintelui francez Charles de Gaulle. Trump poate scoate SUA de la comanda militară a NATO (dar nu și alianța în sine) așa cum a făcut Charles de Gaulle în 1966 când a scos Franța din comanda militară a NATO. În consecință, Europa ar fi nevoită să se confrunte cu o criză de securitate la o scară cu care nu s-a confruntat de la al Doilea Război Mondial.
Fără ca Statele Unite să ofere conducere și capacitate militară, capitalele europene s-ar putea întoarce rapid una împotriva celeilalte în privința Ucrainei. Țările din Europa Centrală și de Est, de exemplu, își pot dubla angajamentul față de supraviețuirea unei Ucraine puternice, temându-se că o victorie a Rusiei. Occidentul s-ar putea să ceară Ucrainei să facă concesii extinse Rusiei. O alianță europeană de securitate s-ar putea prăbuși sub greutatea unor astfel de perspective incompatibile.
Ce ar trebui să facă Europa?
Europa trebui să răspundă la câteva întrebări după care trebuie să înceapă planificare politicilor și a resurselor. Cele mai urgente dintre ele se încadrează în trei categorii: cum se structurează securitatea europeană, cine ar trebui să conducă efortul și ce capacități trebuie să dobândească Europa. Dacă Statele Unite s-ar deconecta cu adevărat de Europa, țările europene și-ar putea menține alianțele de securitate printr-una dintre instituțiile pe care Washington le-ar lăsa în urmă.
Una din structuri este Consiliului Atlanticului de Nord, autoritatea decizională din cadrul NATO. Aici avem Canada, Marea Britanie și Norvegia țări non- UE a căror contribuție la securitatea Europei este importantă. Spre exemplu forțele aeriene și maritime britanice protejează în special o mare parte din flancul de nord-vest al NATO.
În viitor, Europa va avea nevoie de aceste capacități, precum și de descurajarea nucleară a Londrei. Lucrul împreună prin NAC poate fi cel mai bun mod posibil de a consolida această relație.
Cine ar putea lua locul Washingtonului
De asemenea Comunitatea Politică Europeană, care a fost înființată după invazia Rusiei din 2022 și numără printre membrii săi mai multe țări non-NATO, ar juca un rol important ca forum pentru discutarea securității și a chestiunilor care afectează regiunea în ansamblu. Ca o concluzie putem spune că țările europene au externalizat, în esență, conducerea geopolitică către Statele Unite în ultimii 75 de ani.
Decizia cine ar putea lua locul Washingtonului într-o structură de securitate europeană este, prin urmare, o propunere provocatoare. Nicio țară europeană nu are experiență în acest loc de muncă și nu există un lider firesc spre care să converge restul. Europa a investit adesea fondurile limitate în construirea unui număr mic de echipamente sclipitoare și exorbitant de scumpe.
În cele zece categorii principale de sisteme de arme majore, cum ar fi avioanele de luptă sau distrugătoarele, Statele Unite dețin 33 de tipuri de sisteme iar Europa menține 174.
