„Puțin despre pensiile ”speciale” și mult despre ONOARE

Acum două săptămâni a fost adoptată o modificare legislativă ce vizează impozitarea „specială” a pensiilor „speciale”. Decizia Parlamentului a fost urmată, firesc, de o dezbatere publică ce s-a focalizat însă preponderent pe pensiile militare, deși cam toți sunt de acord că nu sunt chiar speciale ci mai degrabă de serviciu, nici chiar așa de mari dar sunt multe… Pentru că în conștiința publică asta înseamnă pensii speciale: pensiile militarilor și ale judecătorilor. Și chiar dacă ”tăierea” afectează major în primul rând pensiile magistraților, cel mai la îndemâna tuturor pentru exemplificări ale ”nesimțirii” au fost pensiile militare, pentru că, nu-i așa, militarii nu se pot baza nici pe mecanisme prin care să se opună, nici pe instituții care să le apere onoarea și drepturile, nici pe organizații profesionale, nici pe organizații sindicale, cu atât mai puțin pe reprezentanții statului pe care au jurat să-l servească, fie că e vorba despre președinte, premier sau miniștrii și directorii serviciilor de informații.

Și dacă pentru magistrați au vorbit CSM-ul sau ÎCCJ, pentru militari nu poate vorbi nimeni. Pentru că prin statut, militarilor astăzi activi dar mâine pensionari nu le este permis să-și exprime opiniile și nici să-și apere drepturile sau demnitatea profesiei. Singurii care pot reacționa la invectivele și adjectivele cu care sunt gratulați din guvern și parlament sunt rezerviștii, iar asta îi pune într-o postură ingrată, pentru că nimeni nu ascultă sau citește argumentele ci pune concluzia ”își apără pensia nesimțită”.

De ce sunt oare militarii în rezervă mai gălăgioși, de ce se expun atacurilor și ironiilor, de ce nu stau și ei liniștiți, ca alții, așteptând să treacă și valul acesta ca și cele dinaintea lui? Cei care cred că expunerea pentru care aparent au optat este determinată exclusiv de perspectiva pierderii unor „privilegii” materiale, se înșală profund. Este în fapt un strigăt de revoltă la care ar trebui sa luăm seama, cu atât mai mult cu cât vine din partea unei categorii profesionale tradițional „mute”, educată in spiritul respectului autorității, respectului și apărării legilor, executării fără ezitare, „întocmai și la timp”, a ordinelor legale ale celor aleși de popor să îl reprezinte, pe scurt respectării și apărării statului, a României și românilor, chiar și cu prețul vieții. Iar asta ar trebui sa însemne ceva pentru oricare dintre noi.

Nu mai repet povestea cu pensiile de serviciu ale militarilor care datează, cu o nefericită pauză de 5 ani, de la Cuza. Si nici nu voi mai insista pe faptul că ele se regăsesc în mai toate statele sau că NATO are un pachet ”special” de pensionare pentru personalul din structurile sale. Și nici că militarii, contrar miturilor urbane atât de răspândite, plătesc exact aceleași cote de contribuții ca toți ceilalți angajați din România. Nici măcar pe faptul că ”economia” făcută la bugetul de stat se va dovedi nesemnificativă, chiar dacă diverși domni din parlament ne anunță periodic câte spitale s-ar putea construi cu acești bani sau câte pensii minime s-ar putea plăti.

Militarii (fie ei din forțele armate, servicii sau alte structuri in uniformă, chiar și cu statut de funcționari speciali), au renunțat la drepturi și libertăți fără de care cei mai mulți dintre semenii lor nici nu ar concepe să trăiască. Au fost dificile, apăsătoare, umilitoare restricțiile ce ne-au marcat viața în cele 60 de zile de stare de urgență, cu limitările de deplasare, exprimare, întrunire, etc.? Înmulțiți cu zece nivelul de intruziune al regulilor și restricțiilor în viața personală și apoi cu oricât, de la 5475 la 12775- zilele din 15 până la 35 de ani de serviciu și veți afla prețul plătit de un militar în slujba statului.

În slujba unui stat care deși i-a cerut, printre multe altele, să renunțe la libertatea de asociere sindicală asigurându-l că îi va apăra în schimb toate drepturile pe care tot statul (și numai statul) i le-a conferit, nu doar că ”se răzgândește” de pe o zi pe alta, dar are grijă să însoțească argumentele sale despre ”voința poporului, care vrea tăierea pensiilor speciale” de adjectivul nesimțit.
Iar aici găsim, de fapt, explicația pentru reacția militarilor. Ei și-au onorat la virgulă partea de obligații și responsabilități din „contract” iar acum, cei norocoși, care au ajuns la capitolul drepturi, constată că angajatorul s-a răzgândit unilateral, într-un act de totală desconsiderare. Ceea ce se întâmplă este un atac la demnitatea și onoarea militarului, atât ca individ cât și ca profesie. Atac ce-i vizează, în egală măsură, pe rezerviștii militari de astăzi cât și, atenție, pe cei de mâine, fie ei cadre în forțele armate, jandarmerie, spionaj, contraspionaj, antiterorism, polițiști, cadre ale ISU, pompieri, lucrători în telecomunicații speciale, etc. Iar dacă statul român apreciază că aceste profesii nu-i mai sunt necesare și utile, atunci să desființeze toate aceste instituții. Dacă nu, dacă e nevoie și de armată, și de servicii de informații, și de pompieri, și de poliție, atunci trebuie să înțeleagă că aceste profesii presupun atât rigoare, dăruire, disciplină, loialitate, riscuri cât și restricții majore și renunțarea la drepturi și libertăți fundamentale. Renunțare ce, inevitabil, trebuie recunoscută și compensată de beneficiarii serviciilor, așa cum se întâmplă în toată lumea aceea pe care o citam atât de des ca „democratică și civilizată” ?

De fapt, ceea ce ar trebui să vedem aici este disprețul. Disprețul pentru o categorie profesională și mai ales pentru elita militară. Și când spun elită nu vorbesc doar despre colonei și generali, ci despre corpul ofițerilor în general, așa cum vorbesc despre armele de elită ale forțelor militare, cele care, prin riscuri și pericolul asociat activității cotidiene, beneficiază de sporuri care îi pot aduce în situația ca, la final de carieră, să obțină o pensie ”nesimțită”. Ofițerii și subofițerii din aviația militară sau din marina militară, militarii din forțele terestre cu zeci de misiuni în teatrele de operații, informațiile militare, militarii din trupele de intervenție anti-teroristă, ofițerii operativi din spionaj și contraspionaj, ofițerii din domeniul cybersecurity sau cei care produc și gestionează cifrul de stat (îi rog să mă ierte cei ale căror specialități nu mi le-am amintit) – ei sunt cei pe care îi atinge astăzi disprețul guvernanților și al clasei politice în general.

Diversele luări de poziție ale premierului despre pensiile militare arată, fără putință de tăgadă, că nici măcar nu a rugat pe cineva să citească și să-i explice ce prevede legislația la zi. Pe de altă parte, mărturisesc că nu știu cum să abordez disprețul manifest pentru ”șefimea” din armată, de genul: „Trebuie sa corectam aceste nedreptati, pentru ca provoaca o nemultumire profunda, inclusiv pentru cadrele militare, pentru jandarmi, pentru ca sefimea si-a tras pensii nesimtite profitand de portitele lăsate în actul normativ”, exprimat de premier în fața ministrului apărării, până de curând cel mai ”șef” dintre șefii armatei. Mă simt și eu oarecum cu musca pe căciulă – general cu 4 stele, parte din ”șefimea din armată” vreme de 15 ani, beneficiind chiar și de o ”umflare” de 3% a veniturilor în ultimul an de activitate, grație punerii în aplicare a legii de salarizare din 2017.

Ce nu înțeleg guvernanții noștri este că un colonel sau un general nu intră în cariera militară nici colonel sau general și nici șef, așa cum ei par să creadă !! Mai toți își încep viața profesională ca sublocotenenți sau locotenenți. Gradele se câștigă cu muncă, cu sudoare, cu 14 ore pe zi la locul de muncă, cu riscuri, cu tensiune… Orice sublocotenent aspiră să ajungă colonel, orice sublocotenent visează să ajungă general. Și nu cred că este nimic mai josnic decât să subminezi, de la nivel de prim-ministru, încrederea în comandanți și autoritatea funcției de comandă și să induci clivaje între diferitele categorii de militari, pe baza cuantumului salariului sau pensiei.

Cum și în ce fel au devenit gradele militare superioare, funcțiile de conducere din domeniul militar (din ce în ce mai multe obținute prin concurs, nu prin numire) motiv de rușine, de oprobriu public? Și dacă așa gândesc ei, de ce ministrul apărării este un general cu 4 stele (adică parte din șefime, cu pensie ”nesimțită” cu tot, câștigată, stupoare, cu sudoare în teatrele de luptă) și nu un căpitan sau un plutonier, de ce departamentul securității naționale și aparatul de lucru al CSAT-ului sunt încadrate cu generali (activi sau în rezervă/retragere, adică ”șefime”), de ce reprezentanții noștri la NATO sunt colonei sau generali si nu locotenenți, de ce parada militară de 1 decembrie este comandată de un general și nu de un plutonier adjutant șef?

În cariera militară este vorba despre onoare. Despre demnitate. Despre loialitate. Despre încredere în camarazii și în comandanții tăi. Despre curaj. Inclusiv despre curajul de a sta drept în fața nonvalorii și imposturii, chiar dacă asta te costă cariera. Dar mai presus de toate este vorba despre ”jur să-mi apăr țara chiar cu prețul vieții”, adică despre patriotism și sacrificiu, ceva ce politicienii de astăzi nu au cum să înțeleagă.

Văzând cum se vorbește despre militari, constatând cum sunt tratați aceștia de chiar cei ce ar trebui să cunoască și înțeleagă cel mai bine rolul lor în societate și prețul pe care cei în uniforme îl plătesc pentru „privilegiul” de a-si proteja semenii, nu pot să-mi opresc sentimentul de rușine pe care îl resimt amintindu-mi de numeroșii tineri ofițeri ce au depus jurământul de credință Patriei în fața mea, emoționați, unii cu ochii în lacrimi și voce gâtuită, toți cu mana încleștată pe drapel.

Tineri cărora le-am promis, crezând fiecare cuvânt pe care îl spuneam, că dacă își vor face corect datoria, statul le va recunoaște, chiar dacă nu public, sacrificiile, și le va apăra întotdeauna drepturile. Îmi este rușine de cei pe care involuntar i-am indus in eroare și sunt mai mult decât furios pe cei care m-au pus în această postură. Iertare, spun unora și rușine, celorlalți.

P.S. Circulă acum, online, cartea atât de comentata a ambasadorului John Bolton, fost consilier pentru securitate națională al președintelui Trump. Poate unii dintre dvs. ați avut deja curiozitatea să citiți, dar celorlalți îmi permit să le spun eu: în cele peste 500 de pagini apar frecvente referiri la Ungaria și premierul acesteia, idem Moldova, Ucraina, Polonia, Cehia, nici nu mai vorbim de Israel, Marea Britanie, Rusia, etc. România, ca stat (partener strategic !!!!), sau președintele ori premierul acesteia lipsesc cu desăvârșire. Singura trimitere care ne individualizează este cea la moartea unui militar român din forțele speciale, într-o confruntare cu talibanii în Kabul. Interesant și ironic, nu? Tot militarii ne salvează, dar asta nu mai interesează pe nimeni. Pentru că prea de mult și mult prea des le folosim sacrificiul, expertiza și profesionalismul doar pentru ”photo opportunities””, a transmis generalul SIE Silviu Predoiu.