În urma cu câțiva ani un prieten mi-a făcut un cadou inedit, un exemplar din ediția de duminică, 14 februarie 1869 (da, da, 1869), al cotidianului „Trompetta Carpațiloru”.

Urmărind zilele trecute un schimb de acuze între candidatul PNL/ USR/ PLUS și cel al PSD la fotoliul de primar general al capitalei, mi-am amintit de ceva ce citisem în ziarul de acum 151 de ani. Anexez fotografia unui pasaj, nu atât pentru savoarea limbajului arhaic, cât pentru actualitatea aproape șocantă a relatării.

Aflăm că pentru pavarea ulițelor urbei Bucurestiului, în locul pietrei ieftine și de buna calitate, „cea mai tare de pavagiu”, din „munții Romaniei”, „costându unu leu nuou una adusa în Capitală”, cineva din primărie a decis să aducă piatra de pavaj din Scoția, „costându cinci lei vechi bucata”.

Faptul că politicienii dispun după cum doresc de banul public și că asta se întâmpla și atunci, în primii ani ai României, ca și acum, nu doar că mă face să resimt ciudă și umilință dar mă îndârjește și mai mult în determinarea de a fi parte dintr-o schimbare atât de necesară. Sunt la fel de convins că merităm altceva decât ceea ce primim din partea celor care vremelnic ne conduc, pe cât sunt și că nimeni nu ne va da nimic dacă noi nu ne luam. Nu prin forță, nu prin violență ci prin înțelepciune, prin conștientizarea puterii fiecăruia în parte și a noastră împreună, prin implicare civică, prin înțelegerea corectă a mecanismelor democratice și folosirea lor eficientă.

Se apropie alegerile locale, deja suntem asaltați de oferte și promisiuni. Să începem prin a ne hotărî ce vrem și doar apoi să cântărim ce ne promit pretendenții la poziția de edil. Să renunțăm la a alege pe „cineva”, sa încercăm sa alegem „ceva”. Ceva, adică un pachet ce cuprinde și omul, cu calitățile și defectele sale, cu experiența sa de viață și profesională (care ar trebui să-l califice pentru poziția pentru care candidează), cu competențele și aptitudinile sale dar și viziunea, strategia sa de dezvoltare pentru oraș și, nu în ultimul rând, echipa cu care va face asta. Să nu ne lăsăm înșelati de afișele cu fețe prietenoase, intens retușate și nici de sloganurile atent elaborate, ce-i reprezintă nu atât pe candidați cât echipele de experți în comunicare din spatele acestora. Pentru că, după alegeri, când bannerele, afișele și fluturașii electorali ajung la gunoi, iar promisiunile sunt uitate, nu consultanții politici vor deconta păcatele învingătorului ci noi toți.

Mă uit cu tristețe la majoritatea comentariilor „analiștilor” din media, comentarii ce ar trebui să ne ghideze prin hățișul manipulărilor de campanie. Cele mai multe pică în aceeași capcană, străduindu-se să ghicească cine va câștiga și, în încercarea de a oferi un răspuns la o întrebare (în opinia mea greșită), adâncesc, poate neintenționat, confuzia cititorului sau ascultătorului. Știm cine trebuie să câștige, răspunsul de bun simț este unul singur: NOI, CETĂȚENII! Despre asta ar trebui să vorbim, să dezbatem, să învățăm să facem poate unele compromisuri pentru a ajunge, noi, alegătorii, la cel mai mic numitor comun din punctul de vedere al viziunii fiecăruia pentru urbea sa, pe care apoi să îl impunem ca standard minim candidaților. Dar nu, majoritatea comentariilor abordează viitoarele alegeri ca pe un concurs de popularitate în care criteriile ce contează sunt capacitatea candidaților de a face show (adică scandal), resursele lor materiale (exprimate în panouri publicitare, ore plătite în media, număr de corturi, etc), relațiile cu președintele, guvernul sau președintele partidului, detalii picante de biografie, etc. Nimic sau foarte puțin despre elementele cu relevanță pentru pozițiile vizate (experiență managerială, spirit de echipa, altruism, corectitudine, respectul dovedit pentru semeni, sistem corect de principii și valori, capacitate de negociere, de planificare și coordonare, istoric de implicare în interesul comunității, capacitate de a lucra sub stres și alte elemente ce pot defini un bun manager).

Nu știm ce să cerem, sau poate știm dar, dezamăgiți de experiențele celor cel puțin 151 de ani, am renunțat și ne mulțumim să votăm cu candidatul cel mai puțin antipatic. Dăm vina pe lipsa de opțiuni dar alegem să stăm acasă și să chibițam. Iar în cursă găsim mai mereu aceiași actori. Doar din loc în loc, rar, câte o surpriză.

Îi respect pe cei care aleg să se implice, îi respect pe cei care, aparent fără nicio șansă, aleg să intre în cursă, în ciuda statisticilor și ironiilor. Îi respect pentru că este clar că nu o fac pentru ei, pentru că ne arată că sunt puternici, că sunt responsabili, pentru că ne dovedesc, prin exemplu, că și noi putem. Dacă nu să candidăm atunci măcar sa ne gândim foarte serios ce să facem cu votul nostru. Numai împreună, cât mai mulți, putem opri accesul imposturii, nesimțirii, lipsei de responsabilitate în politică. Să încercăm și s-ar putea să constatăm că este mai ușor decât credeam.