Probabil că prima menţionare a numelui lui Richard Dawkins în presa generalistă din România s-a petrecut anul trecut, când acest biolog britanic, profesor la Universitatea Oxford (unde este titular al catedrei de Înţelegere Publică a Ştiinţei, fondată de Charles Simonyi, fost şef al echipei de dezvoltare a suitei Microsoft Office), a fost desemnat, în urma unui sondaj, drept cel mai important intelectual al ţării sale. Motivul menţionării lui, dacă vă mai aduceţi aminte, era faptul că Dawkins, ateu declarat şi adversar vocal al religiei, e „oaia neagră“ a Bisericii. Cea mai recentă carte a sa, de altfel, se intitulează „The God Delusion“, „Iluzia lui Dumnezeu“.
Din câte ştim, „Gena egoistă“, traducerea românească a ediţii aniversare, la 30 de ani de la prima apariţie în engleză, în 1976, este şi prima carte a lui Dawkins la care publicul nostru are acces. Este, de altfel, o carte care ar trebui să se afle în biblioteca fiecăruia, căci a făcut istorie, fiind vândută în peste un milion de exemplare în întreaga lume.
E imposibil să discuţi cărţile lui Dawkins fără a face apel la disputele pe care acestea le-au generat. Atacurile biologului britanic împotriva religiei l-au transformat dintr-un savant de laborator într-un soi de purtător de cuvânt al scepticilor care nu cred în existenţa lui Dumnezeu (sau a unei inteligenţe superioare care ar fi creat Universul). Nu e doar un accident: prin tradiţie, „nuca tare“ pentru cei care cred în ipoteza creaţiei divine a fost, dintotdeauna, biologia evoluţionistă şi volumul imens de date care, toate, contrazic intervenţia unui Dumnezeu în apariţia pe Pământ a vieţii şi a omului.
Teoria lui Dawkins expusă în „Gena egoistă“ este una care a făcut carieră în biologie. Pe scurt, teza biologului ar fi următoarea: selecţia naturală (cel mai important mecanism evolutiv) nu acţionează cel mai eficient asupra indivizilor dintr-o anumită populaţie, ci asupra genelor. Şi mai simplu spus, genele sunt – cu metafora folosită de autor – „egoiste“, în sensul că ele tind doar să se reproducă, uneori chiar în detrimentul organismului. (Un exemplu în acest sens ar fi gena responsabilă de instinctul de împerechere la acele specii de păianjeni ale căror femele îi devorează pe masculi imediat după încheierea actului sexual.)
Cartea lui Dawkins a clarificat anumite mecanisme evolutive, care, până atunci, rămăseseră relativ obscure, cum este, de pildă, aşa-numita selecţie familială. În selecţia naturală, genele care dezvoltă trăsături care ajută la adaptarea organismului la mediu măresc şansele acestuia de supravieţuire; astfel, şi genele îşi măresc propria lor şansă de a fi reproduse prin transmiterea către urmaşi. În schimb, în selecţia familială, genele care dezvoltă, să zicem, comportamente menite să ajute la supravieţuirea membrilor familiei au şi ele şanse mai bune să se reproducă pe viitor (căci ele aparţin acelei părţi a ADN-ului comun membrilor familiei). Ceea ce e interesant este că, în acest model de mecanism evolutiv, indivizii pot (şi, adesea, chiar o fac) să acţioneze altruist, împotriva propriilor interese. Explicaţia dată de Dawkins acestui tip de comportament, în termeni genetici, a avut un succes notabil.
Atenţie, totuşi: cartea biologului britanic nu e una care se citeşte uşor, în ciuda faptului că autorul este un excelent scriitor. Editura Tehnică, care a publicat această traducere, are de altminteri o bună colecţie de cărţi de ştiinţă, mai consistente şi mai puţin popularizatoare decât cele de la Humanitas. (Omiteţi totuşi cărţile lui Fritjof Capra, de genul „Taofizica“, nu valorează un sfanţ.) Astfel că încercaţi să îi acordaţi lui Dawkins mai mult timp. Merită!
