Astfel, episodul al doilea va debuta abrupt, nerespectând prea mult normele povestirii, și ne va purta pe un drum haotic, din centrul orașului până la stadionul Atatürk și retur. Motivul: obișnuim să mergem la câte un meci de fotbal oriunde am ajunge. Nu, nu este vorba despre fanatism, ci doar despre ceea ce vă povesteam și în prima parte, și anume a simți un loc, a-i cunoaște oamenii, a-i vedea cum trăiesc. Iar unul dintre momentele care întregesc tabloul poate fi un meci de fotbal, fenomen ce aduce oameni laolaltă, ce îi ajută să lase deoparte anumite inhibiții, să se manifeste impreună. Sigur, nu discutăm aici situațiile când limitele sunt depășite și totul devine periculos, nu acesta este scopul nostru. Nu le negăm existența, vă sfătuim sa țineți cont de ele, dar asta nu poate împiedica o experiență plăcută.
Pentru a nu divaga, Galatasaray întâlnea o echipa mai puțin cunoscută din Istanbul, astfel că pretextul era perfect. Din păcate, meciul se desfășura pe stadionul acesteia din urmă, mai precis Atatürk Olympic Stadium, situat undeva în afara Istanbulului, pe lângă o autostradă. Acest aspect nu ne-a stat în cale, am cumpărat biletele din timp de pe un site din Turcia, le-am ridicat de la un magazin specializat și ne-am informat cum se poate ajunge la stadion. Pe Internet informațiile erau destul de puține, așa că am cerut ajutorul celor de la hotel. Într-un final, am concluzionat că cea mai bună soluție ar fi să ajungem în punctul central al Istanbului, Piața Taksim, iar de acolo ar fi plecat un autobuz direct. Varianta cu taxiul a fost exclusă întrucât ar fi costat destul de mult, orașul fiind într-adevăr imens, iar stadionul aflat la ceva distanță în afara lui. Turist prevăzător din fire, am cumpărat din timp numărul de bilete pe care l-am considerat necesar pentru drumul dus-întors, aproximativ 6 jetoane (anumite mijloace de transport folosesc jetoane ca bilete, dar puteți lua un card reîncărcabil Akbil). Prima parte a drumului a fost făcută cu tramvaiul T1, cel pe care îl veți folosi cel mai des, intrucât unește partea veche cu cea modernă. Cu acest tramvai vă veți deplasa prin zona Sultanahmet, cu el veți trece podul Galata, cu el veți ajunge în partea nouă, spre palatul Dolmabahçe. După cum spuneam, am mers cu T1 până la capăt – Kabataș, iar de acolo am schimbat cu funicularul F1 ce ajunge în Taksim. Prima surpriză, jetoanele normale nu funcționează la funicular, există bilete separate. În regulă, nu e o mare problemă, am trecut peste.
Funicularul F1 este cel modern, pe lângă el existând Tünel, o scurtă linie subterană dată în folosință în 1875, linie pe care vă recomandăm să o folosiți la coborârea de la sfârșitul străzii turisitice Istiklal spre podul Galata. Alternativa la această linie de 573 metri este o stradă abruptă, destul de obositoare chiar și la coborâre. Evident, vă dăm acest sfat din proprie experiență întrucât la prima vizită în zonă am preferat sa urmăm strada, lucru care ne-a oferit oricum câteva puncte de interes, precum minunatul Turn Galata.
Revenind la excursia noastră, iată-ne ajunși în punctul zero al Istanbulului, Piața Taksim. Din punctul nostru de vedere, am recomanda un drum aici doar pentru că reprezintă punctul de plecare pentru faimoasa Istiklal Caddesi, o stradă pietonală definitorie pentru istoria orașului. Coborâți pe ea, feriți-vă de tramvaiul de epocă ce o parcurge (oricum îi veți auzi clopoțelul constant), mâncați un covrig (simit) ori poate un porumb de la una dintre tarabele stradale, așezați-vă la o cafea sau ceai și priviți oamenii, relaxați-vă și imaginați-vă această stradă cu eleganța străinilor ce o populau in secolul al XIX-lea ori cu forfota negustorilor de la începutul secolului XX. Și nu uitați, încercați să priviți cu sufletul, acolo vor rămâne aceste momente, așa cum și experiența a cărei poveste v-o prezentăm în acest episod ne-a rămas.
Sperăm că agitația din Taksim nu v-a făcut să uitați că eram în căutarea unui misterios autobuz care ar fi urmat să ne ducă la stadionul Atatürk. Vă spunem sincer, numărul acestuia ne scapă acum, dar important este că știam foarte clar la momentul respectiv. Imaginați-vă un capăt de zeci de linii de autobuze și un turist dezorientat care încerca sa zărească autobuzul dorit. Prima încercare: întrebăm un șofer ce moțăia la capătul liniei. Da, în engleză, ne recunoaștem lipsurile în ceea ce privește limba turcă (mai puțin latura gastronomică, dar nu era de ajutor în context). Întrebare: excuse me, where can I find bus no …? Răspuns: …..(ceva neinteligibil)… Repet întrebarea, același răspuns, pe un ton ușor ridicat pentru că e bineștiut faptul că turiștii au probleme cu auzul, nu cu stăpânirea limbii respective. De data aceasta, răspunsul vine însoțit și de un gest care ne indică ceva în spatele autobuzului. În regulă, să încercăm la un alt șofer, poate poliglot. Al doilea autobuz. Întrebare: excuse me, where can I find bus no …? Răspuns: …..(ceva neinteligibil)… Repet și mai simplu (am observat că e lipsit de sens să te complici în a formula o întrebare elevată și că simplu e întotdeauna cel care dă rezultate): Bus no…? Nimic de ajutor, același răspuns. Descurajat, cobor din autobuz și privesc în jur. Într-un colț se zărește o coadă imensă, pe două rânduri, la o tonetă, probabil de bilete. Nici o problemă, am fost prevăzător și am cumpărat biletele din timp, nu pierd timpul lângă ceilalți oameni lipsiți de această calitate. Sigur, îi compătimesc, cu un zâmbet ușor superior. Ok, acum să aflăm totuși de unde pleacă misteriosul autobuz. Lângă toneta respectivă observ un loc unde se vând bilete pentru autobuzul turistic pe care îl puteți folosi în Istanbul. Sunt turist, deci am dreptul legitim de a căuta informații aici. Ideea pare minunată din primul moment întrucât cei doi tineri vorbesc engleza acceptabil. Adresez celebra întrebare, iar de data aceasta, minune, mi se și răspunde. Sigur, răspunsul nu este încurajator, întrucât aflu că autobuzul respectiv nu mai circulă. De fapt, unde vrei să ajungi, sunt întrebat. Precaut, dată fiind istoria rivalității dintre cele trei mari cunoscute echipe din Istanbul, răspund oarecum echivoc: Atatürk Stadyumu (nu în ultimul rând pentru a-mi sublinia profundele cunoștințe asupra sportului din Turcia, precum și pentru a demonstra că fac eforturi de a respecta pronunția originală). Aaa, Galatasaray? – sunt întrebat. Yes, răspund cu jumătate de gură întrucât încă nu am indicii asupra preferințelor fotbalistice ale celor doi. Are you a fan? Bun, aici vă spun sincer că a intervenit un oarece blocaj mental. Sosise clipa de care mă ferisem până atunci, clipa în care trebuia să aleg, clipa în care aflam dacă îmi voi continua drumul spre stadion ori mă voi retrage strategic, pretextând o subită criză de sciatică. Sunt mândru de mine, am fost curajos. I-am privit pe rând în ochi, am tras aer în piept și am rostit hotărât: well… Din fericire, nu am mai avut timp să spun ceva, respectivul a zâmbit și mi-a mărturisit că el e fan Fenerbahce, dar colegul este un împătimit al Galatei, ca să citez „Galata hooligan, my friend”. Am râs, eram deja prieteni, ne unea pasiunea pentru un sport, precum și aprecierea lor pentru un om care venise din altă țară și pentru a vedea una dintre echipele lor. Bun, și cu autobuzul meu cum rămâne? Păi, autobuzul respectiv nu mai circulă, dar a fost înlocuit de un altul, care m-ar lăsa aproape de stadion. Bilete am? Îi arăt. No, no, my friend, astea nu sunt bune, trebuie unele speciale. Care se cumpără de unde? O privire scurtă îmi indică coada imensă pe care o ocolisem superior. Dacă ochii reprezintă oglinda sufletului, se pare că ce-a văzut în ochii mei l-a înduioșat pe noul meu prieten astfel că a intrat în toneta cu pricina și a revenit victorios cu biletul mult visat. „For you, my friend”. Ne-am strâns mâna și atât, era de ajuns.
Am alergat spre autobuzul care tocmai pleca (un clișeu, nu-i așa?), șoferul mi-a deschis ușa, l-am întrebat despre Atatürk Stadyumu, am primit celebrul răspuns neinteligibil, dar care părea a fi unul afirmativ așa că am dat să mă așez pe lângă el, neștiind exact cât ar fi de mers. Trebuie să țineți cont că am plecat de la hotel in jurul orei 16,00, cu 3 ore înainte de începerea meciului, iar până acum trecuse aproximativ o oră și jumătate. Teoretic aveam timp. Totuși, nu am apucat să mă așez că am observat un grup de oameni îmbrăcați în tricourile Galatei. Bun, autobuzul e cel potrivit, ce-ar fi să merg chiar la ei astfel încât totul să fie mai sigur? Zis și făcut, m-am așezat lângă ei și i-am salutat, întrebându-i dacă pot sta, având în vedere că mergem în același loc. Limba engleză nu ne-a ajutat foarte mult, însă cel mai în vârstă dintre ei vorbea un fel de franceză. Bun, împreună cu rămășițele mele, rezultatul a fost aproape mulțumitor. Mai rămânea doar să le explic ce anume caut eu la un meci al lui Galatasaray, nici măcar unul pe teren propriu. Sigur, aflând de unde vin, discuția a mers imediat spre binecunoscutul “Oui, mon ami, Hagi très bon joueur“, completat de “Lucescu, mon ami, très bon entraîneur“. În regulă, suntem prieteni, dar totuși, de ce merg eu la meci? Ne-am lămurit în cele din urmă sau poate că bariera lingvistică le-a mai potolit curiozitatea, important este că m-au adoptat.
În acest timp, autobuzul a străbătut una după alta străzile Istanbulului, îndreptându-se spre marginea orașului. Dată fiind întinderea lui, minutele au trecut foarte repede, prietenii mei începând deja să își privească ceasurile cu nerăbdare. În cele din urmă, am lăsat în urmă blocurile și piețele mărginașe și am ieșit pe autostradă. În depărtare, în mijlocul unui câmp, se zărea ceea ce părea a fi un imens stadion, iar noi ne apropiam de el. Totul este în regulă, m-am descurcat de minune. Credeam… La o margine de autostradă, autobuzul înfrățirii turco-române s-a oprit brusc. Șoferul s-a întors către noi și ne-a anunțat ceva, sper că deja ghiciți, neinteligibil. Cât de puțin a însemnat pentru mine, pe atât de mult i-a afectat pe noii mei prieteni. Cert este că prietenul meu mi-a adresat niște vorbe dătătoare de speranță: „Viens, mon ami, viens”. Aveam de ales oare? Toată lumea a coborât în maxim două secunde, iar șoferul ne-a aruncat o privire jumătate compătimitoare-jumătate ironică. Îl suspectez că era fan Besiktas, dar nu sunt sigur, trebuie cercetat. Ok, și acum? Trebuie să vă amintesc oare că eram pe marginea autostrăzii? Da, stadionul se vedea, dar undeva departe, în mijlocul câmpului. Ca să fac încă o paranteză: de ce ar construi cineva un stadion pe câmp? Întrerupându-mi momentul de reverie pesimistă, un binecunoscut „Viens, mon ami, viens” se aude dinspre prietenii mei. Unde să mergem, întreb aproape cu voce tare, suntem în pustietate, n-o să mergem pe jos. Dar nici prin gând nu le trecea amicilor așa ceva, ci un lucru mult mai simplu: autostopul. Da, la asta nu mă gândisem, mai ales că eram exact 5 persoane în grupul ad hoc format, restul de călători plecând deja pe jos, pe marginea autostrăzii. Trece o mașină, trec două, trec zece, turcii în continuare cu mâinile fluturânde. Într-un final, o mașină cu două uși oprește, iar șoferul începe o discuție aprinsă cu autostopiștii de ocazie. Gata, toți în mașină. Cum? Cum toți în mașină, cum să încăpem, unde stăm toți, unde mergem? „Viens, mon ami, viens”. Ok, intrăm, deși e cam înghesuială, dar ce spun eu înghesuială, e chiar intim, se fac niște legături subtile, bazate pe schimb internațional de feromoni. În timpul acesta, prind ceva despre România, Hagi, Galatasaray și cinci turci de diferite vârste râd către mine…sau de mine, dar n-am aprofundat subiectul, nu cred că era nici locul, nici momentul. Întregesc discuția cu un zâmbet larg și ne continuăm drumul spre stadion. În sfârșit, am ajuns. Ne extragem din mașină, mulțumim, mă opresc brusc: incendiu la stadion. Un val dens de fum se târâie spre noi, ne învăluie, ne acoperă într-o clipă, iar eu rămân locului. „Viens, mon ami, viens”. Unde să vin, voi nu vedeți că e un uriaș incendiu, unde vreți să mai ajungeți? Mai fac doi pași si brusc, toate simțurile revin la viață, miroase a mâncare, mai precis a milioane de pulpe de miel care se rotesc deasupra cărbunilor. Da, Atatürk Olympic Stadium, construit în 2002, 76 mii de locuri, categoria 5* FIFA, locul de desfășurare a finalei Champions League în 2005 era sufocat de fumul grătarelor cu kebap. O asemenea împletire de modern cu tradițional mai greu se poate găsi.
De altfel, acesta a fost și momentul în care m-am despărțit de prietenii mei, care nu avuseseră buna idee de a-și cumpăra bilete astfel că ne-am strâns mâinile și am intrat în stadion. Din păcate, faptul că echipa gazdă era una mai puțin importantă în capitala Turcia făcea ca ea să nu aibă decât foarte puțini susținători, însă fanii Galatei au compensat prin numărul lor și prin efervescența specifică. Ce vă pot spune din timpul meciului a fost că, deși biletul meu era într-o zonă considerată neutră – tribuna a doua, am descoperit că toți spectatorii fac parte din galerie, toată lumea participă la spectacol. Exact, am stat aproape tot meciul în picioare și a trebuit să cânt alături de ei. Privirea fioroasă a unui domn conducător de galerie, domn ce stătea numai cu ochii pe noi, m-a convins instantaneu. Ce-am cântat eu este mai puțin important, sunt sigur că implicarea a fost apreciată la justa valoare.
În cele din urmă, s-a terminat. Sigur, se ridica problema drumului de întoarcere în condițiile în care nu țineam neapărat să repet partea de la sosire. Având în minte acest aspect, m-am îndreptat către ieșire cu aproximativ 10 minute înainte de finalul meciului. Grătarele amuțiseră, iar locul le fusese luat de zeci de microbuze, autobuze și alte asemenea mijloace de transport. Greu de ales, dar un turist adevărat nu se sperie ușor. Mi-am ales victima, un șofer de microbuz ce dormita în așteptarea clienților. La întrebarea mea despre modul de a ajunge în Istanbul, mi s-a răspuns cu totul neașteptat: …neinteligibil…Yenibosna. Bun, din experiența anterioară ştiam că nu ajungem nicăieri în felul acesta, astfel că am luat decizia cea mai bună, am repetat întrebarea. Văzându-se pus în fața unei asemenea dovezi de vie inteligență, șoferul s-a declarat învins și mi-a spus: …neinteligibil…Yenibosna. O străfulgerare mi-a adus aminte că ar exista o asemenea stație de metrou, aspect asupra căruia m-am pus de acord și cu șoferul meu. În regulă, how much? 5 lira – în jur de 2,5 euro. Perfect, aici rămân până mai adună el ceva clienți. Pe care i-a adunat. Și i-a tot adunat. Și încă a mai adunat. Când microbuzul s-a declarat învins, șoferul și-a mai chemat niște prieteni și am plecat. Trebuie să vă fac o mărturisire despre condusul în Turcia: mi-a fost frică. Mi-a fost frică pentru viața mea, pentru lucrurile pe care nu apucasem să le fac, pentru prietenii cărora nu le spusesem că țin la ei, în fine, pentru toate lucrurile mărunte pe care uităm să le facem zi de zi. Iar când domnul șofer a decis că ar fi o idee bună să iasă de pe o autostradă plină, la viteza de aproximativ 110 km/h, de pe banda a doua, cu un microbuz ticsit, m-am gândit ca totuși sunt prea sensibil, restul călătorilor abia au clipit. Totuși, ce se putea întâmpla atât de rău, mi-am șoptit când m-am oprit din tremurat. Este evident că exagerez, nu m-am oprit din tremurat decât la hotel.
V-am promis oameni, v-am promis locuri, v-am promis amintiri? Credeți că ne-am ținut de cuvânt? Va veni și partea a treia.
