Până acum economia țării a funcționat cam ca în glumele cu birocrația. Orice nevoie ai avea, este necesară o ștampilă pe care o obții de la ghișeul 4, un timbru fiscal aplicat la ghișeul 8, iar cererea ar trebui depusă la ghișeul 2. Mai puțin – firește – în cazul în care cunoșteai pe cineva "din interior", cineva care putea face ca prin minune toate ștampilele, cererile si timbrele fiscale să se reunească la aceeași masă. Este principala problemă de care s-au lovit nu numai cetățenii de rând, dar și tot felul de oameni bine intenționați care au ajuns prin cine știe ce împrejurari să facă parte din instituțiile statului, sau chiar să lucreze pentru guvern.
Adiministrația Cioloș pare că și-a propus să destabilizeze această încrengătură păguboasă a lui "nu mă interesează, nu e treaba mea, nu vreau să mă implic", atât de adânc înfiptă în orice entitate al cărui patron este chiar statul român. Poate că lecția atâtor investiții importante pierdute din cauza faptului că nimeni nu a dorit să lucreze la rezolvarea unei situații dacă nu a primit "stimulente" directe sau conștientizarea faptului că foarte mulți bani de la guvern se duc pe tot felul de "ajutoare" care nu ajută pe niciunul dintre beneficiarii declarați să fi fost la originea noii stări de fapt. Cert este că oficialii din ministerul economiei au început să facă în sfârșit ceea ce se așteaptă de la ei: să gândească și să implementeze măsuri care să ajute economia țării.
Există mai multe exemple, dar unul îmi este la îndemână și îl pot prezenta concret. Este vorba despre nevoia de a a vea un sistem de "tax incentive" în cinematografie.
Nu mai este un secret pentru nimeni că românii au o industrie cinematografică de excepție. Șirul de premii obținute la festivalurile de profil, mai ales cele de la Cannes (unde ajunge spuma creațiilor de cinema) este destul de concludent. Avem profesioniști de nivel mondial în această industrie la toate nivelurile. Totuși, numărul de producții internaționale sau de anvergură pe care le realizează acești oameni este extrem de mic. De ce se întâmplă asta? Pentru că în mai toate țările în care există industrie cinematografică există și o schemă prin care statul respectiv ajută producțiile să fie realizate. Franța, Marea Britanie, Canada au asemenea legi. Cehia, Serbia sau Ungaria de asemenea. În lumea filmului a devenit obișnuință – nu excepție! – situația în care producătorii sunt stimulați să facă filme într-o țară prin înapoierea unui procent din suma deja investită în producția respectivă. Pentru că filmul reprezintă atât o campanie de marketing pentru o țară, cât și o afacere care întoarce statului respectiv sub forma de taxe si servicii plătite mult mai mulți bani decât cei cheltuiți.
Actualul guvern pare că a înțeles realitatea, de vreme ce a anunțat la Cannes – prin vocea ministrului culturii, Corina Șuteu – iminența introducerii unui astfel de sistem și în România. Sistem la care ministerul economiei și cel al finanțelor joacă un rol important. Ceea ce arată că atunci când există deschidere, colaborarea între diferitele "ghișee" ale statului este posibilă, în folosul economiei și al cetățenilor.
