Copil crescut cu cheia de gât, cu picioarele goale prin iarbă, îndrăgostit de basme și flori, educat și îngrijit de trei femei. Tatăl dispare când ea împlinește un an iar mama preia ambele roluri. Este copilăria Gildei Lazăr, care astăzi este una dintre cele mai de succes femei din România. Fosta jurnalistă este de asemenea unul dintre cei mai vechi şi cunoscuţi specialişti în comunicare corporatistă din România. De 19 ani ocupă postul de Corporate Affairs Director la producătorul de ţigarete JTI, iar cei care au lucrat cu ea o descriu ca pe o femeie independentă, inteligentă şi determinată să reuşească în tot ce îşi propune.

Capital: Cum vă descrieți, în câteva cuvinte, copilăria?
Gilda Lazăr: Copil crescut, pe rând, de bunica, mama și mătușa. La început, cu poveștile străbunicului, singurul cu carte din familie, apoi cu picioarele goale prin iarba din curte și cu basmele lui Ispirescu la subraț, iar mai târziu, la București, prin mansarde închiriate, cumpărând cărți și flori cu banii de tramvai.

Capital: Unde ați copilărit?
Gilda Lazăr: La Ogrezeni, un sat din județul Giurgiu, apoi în centrul Capitalei, pe lângă Biserica Sfântul Gheorghe, până când mama, care nu avea buletin de București, a reușit să cumpere, cu bani de împrumut, o casă pe numele meu, în strada Puțul cu apă rece, demolată în 1993 pentru parcul Parlamentului. 

Am făcut primele patru clase la țară,  iar apoi am învățat la Școala 188, de pe Șoseaua Giurgiului, și la Liceul Ion Creangă. De când mă știu, am fost în fiecare an printre premianți. Fac parte din generația cu cheia de gât, așa că la școală mergeam singură, cu tramvaiul și autobuzul, de la Sfântul Gheorghe până la Piața Progresul. În schimb mă simțeam stigmatizată într-un fel. Diriginta cunoștea situația mea și o cunoștea pe mama, care lucra în cartier. De fapt, eu eram singurul copil din clasă care nu avea părinții împreună, sau ofițeri. 

Capital: Ce ocu­paț­ie avea mama dum­nea­voastră?
Gilda Lazăr: Mama a fost prima generație la oraș. Lucra la Cooperativa Îmbrăcămintea. Făcea rochii și costume de damă, la comandă. Era de un bun gust desăvârșit și putea să îmbrace impecabil și o balenă și o coadă de mătură.

Cel mai mult îi plăcea să lucreze pentru prezentările de modă. M-a crescut realmente cu acul și ața în mână. Îmi amintesc de dimineți în care mă trezeam pe ace la propriu pentru că mama „avea zor“ și cosea în pat până târziu în noapte, mărgele și paiete pe rochii de gală sau de mireasă. Însă cea mai de preț muncă a ei a fost educația mea.

Chiar dacă, uneori, nu aveam bani de troleibuz sau mâncam supă de roșii, a investit în mine toată munca ei, a avut grijă să fiu în rând cu lumea, să plec în toate taberele și excursiile și să mă îmbrac elegant. Îmi amintesc cu drag că îmi cosea rochițe minunate din toate bucățelele de material rămase de la clientele ei. 

Capital: Cum v-a influențat copilăria? 
Gilda Lazăr: Mi-a influențat co­­pilăria prin bunătate și cu bu­nă­tăți. Cel puțin în primii ani, am așteptat-o pe mama, cu dor, la fie­care sfârșit de săptămână, ca pe Zâna Bună sau ca pe Moș Crăciun. Până la sfârșitul școlii primare m-a crescut bunica, la țară, într-o căsuță cu pământ pe jos și fără curent electric. Mama venea de la București în fiecare duminică, cu brațele încărcate. Iar pentru grija ei infinită și sacrificiile de mamă singură, mie mi s-a părut normal să fac și să dau mai departe ce e mai bun.

Capital: Cum o descrieți pe mama dumneavoastră?
Gilda Lazăr: Delicată, discretă, de­dicată, femeia unei singure pasiuni tăcute. A trăit ca să mă vadă pe picioarele mele și nu și-a mai văzut rostul după ce unicul bărbat al vieții ei, tatăl meu, care ne părăsise pe când aveam un an, a murit.

Capital: Care este cel mai prețios sfat primit de la aceasta?
Gilda Lazăr: „Ai grijă, să nu te faci de râs“. Mama a fost unul dintre cei mai delicați și blânzi oameni pe care i-am cunoscut. Vorbea puțin și foarte cumpănit. De la ea am moștenit bunul simt și teama de ridicol.

Capital: Vă amintiți pentru ce v-a lăudat ultima oară și când s-a întâmplat asta?
Gilda Lazăr: Nu prea m-a lăudat. Poate a făcut-o de față cu alții, pentru că sunt convinsă că era mândră de mine, deși nu mi-a spus-o niciodată direct. De obicei era îngrijorată și mă mustra discret.

Capital: Vă certa des, vă pe­dep­sea?
Gilda Lazăr: Mă mustra că mă arunc cu capul înainte sau că muncesc prea mult iar Mihnea, fiul meu, rămâne singur.

În ultima ei perioadă, înainte să se stingă, mi-a reproșat că nu o las să plece dincolo. Avea o cardiomiopatie pe care o ducea de peste șapte ani. Între noi două n-a fost timp și loc de pedeapsă. Era mult de muncit, de gătit, de făcut teme, de exersat pentru lecțiile de artă dramatică și de făcut vocalize pentru orele de canto, de mers în parc, la operă, la operetă, la teatru și la cinema… Dar, de dojenit, mama m-a dojenit mereu, inclusiv atunci când m-am măritat pentru prima dată. 

Capital: Care este cea mai prețioasă lecție primită de la mama dumneavoastră?
Gilda Lazăr: Lecția lucrului bine făcut. Să termin întotdeauna ce am început, să-mi placă ce fac, să mă țin de cuvânt, să respect oamenii și termenele și să nu dezamăgesc. În plus, am  învățat și cum să nu fiu ca ea: să nu sufăr în tăcere și resemnare, ci să mă revolt, să spun cu voce tare ceea ce cred, să închid capitole și să cred în a doua șansă.

Capital: Care este cel mai mare regret pe care îl aveți în raport cu mama dumneavoastră?
Gilda Lazăr: Că nu mi-am luat rămas bun cum se cuvine. Că n-am fost lângă ea când s-a stins, cel mai probabil în somn, la fel de discret cum a trăit. Eram plecată la Roma, iar la întoarcere am găsit coșciugul sigilat. În sufletul meu au rămas zâmbetul ei blând, mâinile fine, vocea ca o adiere. Mama s-a stins la fel de discret cum a trăit, în octombrie 2005. De atunci, așa cum i-a cerut, sora ei mai mică îmi ține loc de mama și are grijă de toată familia mea. Mai regret și faptul că nu i-am spus niciodată că o iubesc. Și nici ea nu mi-a spus, deși nu încăpea nicio îndoială. Era vremea în care sentimentele păreau a se teme de vorbe.