Gladiatorii romani chiar se luptau până la moarte?
Dovezile indică faptul că rata mortalității gladiatorilor a variat considerabil de-a lungul timpului. Picturile funerare care datează din secolul al IV-lea î.Hr. de la Paestum, un oraș grec din Italia care a ajuns în cele din urmă sub stăpânire romană, arată că gladiatorii au primit răni teribile, cum ar fi sulițe înfipte în capul adversarului, care ar fi fost fatale. Acest lucru sugerează că multe dintre primele lupte ale gladiatorilor s-au încheiat cu moartea unuia sau a ambilor luptători.
Jocurile de gladiatori au fost reformate după 27 î.Hr., ceea ce a dus la scăderea ratei mortalității. Aceste reforme au avut loc în timpul domniilor împăratului Augustus (circa 30 î.Hr. – 14 d.Hr.) și Tiberius (circa 14 – 37). „În secolul I d.Hr., cunoaștem rata mortalității perfect: studiul rezultatelor luptelor de gladiatori pictate pe pereții din Pompei spune că din 5 lupte, una se încheia cu moartea învinsului”.
Gladiatorii puteau fi închiriați de la proprietarii lor de către magistrații care doreau să organizeze jocuri și există unele dovezi ale acestor contracte care arată că, în cazul în care un gladiator se întorcea rănit grav sau era ucis de-a dreptul, închirierea gladiatorului era transformată într-o vânzare și prețul putea crește de aproximativ 50 de ori față de costul inițial al contractului.
Rata mortalității a continuat și în secolul al IV-lea
Această rată ridicată a mortalității pare să fi continuat și în secolul al IV-lea, mozaicurile de pe situl Torrenova arătând învinșii unei serii de lupte între gladiatori morți. Numărul jocurilor de gladiatori au scăzut în secolul al V-lea, iar luptele rămase nu ar fi fost probabil până la moarte.
Prizonierii neantrenați jucau, de asemenea, un rol în jocurile gladiatorilor, deoarece nu erau antrenați și aveau arme puține sau deloc. Acești prizonieri erau văzuți ca hrană ieftină pentru un divertisment mortal și ca un factor de descurajare a comiterii de infracțiuni, notează livescience.com
