Săptămâna trecută, banca japoneză Nomura a publicat o lucrare a lui Alastair Newton, fost diplomat şi consilier al fostului lider britanic Tony Blair, în sensul că şansele unui referendum erau suficient de mari încât să justifice planificarea unei consultări populare de urgenţă.
Între timp, Blair însuşi a exprimat îngrijorări privind faptul că Marea Britanie a fost în pericolul de a-şi schimba influenţa cu izolarea, într-un interviu în Die Zeit.
Au existat o mulţime de articole în sensul că un referendum privind UE în Marea Britanie este inevitabil. Dar atunci, nu am fost aici înainte? Discuţia despre relaţia incomodă a Marii Britanii cu Europa este ieftină. Nenumărate cărţi au fost scrise pe această temă. Cu toate acestea, Marea Britanie nu a respins niciun singur Tratat al UE şi nici nu a ţinut vreun referendum din 1975.
Dar este din ce în ce mai probabil că Marea Britanie va organiza un referendum asupra UE în următorii cinci ani. Se pare, de asemenea, că tabăra eurosceptică va câştiga – sondajele de opinie din ultimii ani au arătat o largă majoritate în favoarea renegocierii condiţiilor apartenenţei Marii Britanii la UE, în caz contrar, ieşind din organizaţie. Un sondaj YouGov publicat la 14 august a constatat ca 46 la sută dintre britanici ar vota pentru ieşirea din UE.
Între timp, partidul de guvernământ conservator este mai eurosceptic decât oricând înainte. Încurajat de criza ce a cuprins zona euro, unii conservatori simt o oportunitate de a scoate Marea Britanie din club. Aceştia sunt, de asemenea, îngroziţi de creşterea popularităţii Partidului Independenţei din Marea Britanie (UKIP). Sub conducerea carismatică a lui Nigel Farage, UKIP se bucură în mod constant de o susţinere de 5-8 la sută în sondaje, aproape la egalitate cu Liberal-Democraţii.
Cele mai multe sondaje de opinie plasează UKIP – care are 11 deputaţi europeni, dar nu a reuşit să câştige un loc parlamentar în Marea Britanie – pe o poziţie mai mult decât suficientă pentru a distruge majoritatea pe care o deţin Conservatorii în Camera Comunelor.
Grupul parlamentar al deputaţilor conservatori aleşi în 2010, cunoscut sub numele de grupul "Fresh Start", a elaborat propria listă de domenii politice care urmează să fie "repatriate" de la Bruxelles.
Primul element este refuzul de a mai aplica (opt-out) Regulamentul financiar al UE, pe care liderul britanic David Cameron l-a cerut în ultimul minut la summit-ul decembrie trecut, la care a fost convenit noul pact fiscal. Având în vedere că singurul lucru pozitiv despre care Conservatorii cred că a venit de la UE este piaţa unică, pare bizar să insiste, apoi, pe un opt-out de la un element cheie al acesteia. În orice caz, nu există nici o şansă ca Franţa, Germania şi alte ţări să accepte vreodată acest lucru. Ar fi un eşec din punct de vedere politic.
O altă cerere principală este retragerea Marii Britanii din politica socială a UE, inclusiv din directivele privind orele de muncă şi lucrătorii temporari. Acest lucru este mai fezabil – John Major, ultimul prim-ministru conservator înainte de Cameron, a negociat acest opt-out, pe care Tony Blair l-a abandonat când a fost ratificat Tratatul de la Amsterdam (care a amendat Tratatul de la Maastricht privind reformarea UE, în 1997, intrat în vigoare în 1999). Dar dacă alte state din UE ar fi pregătite să deschidă negocieri privind condiţiile de aderare a Marii Britanii, acest lucru ar putea duce la un efect de cutie a Pandorei, cu un şir de ţări încercând să rescrie propriile tratate de aderare.
A căuta cu disperare obţinerea opt-out-urilor pentru a-i calma pe eurosceptici este un joc periculos şi în cele din urmă inutil. Dacă restul UE îi înşeală aşteptările lui Cameron şi refuză orice noi concesii, cererea pentru un referendum privind apartenenţa la UE va deveni aproape irezistibilă. Şi chiar dacă ar reuşi să obţină opt-out-urile cerute, tot nu va fi suficient pentru partidul său, conchide semnatarul articolului.
