Disputa pe marginea adoptării programului Troicii pentru Grecia îmi amintește de Planul Marshall implementat în Europa după cel de-Al Doilea Război Mondial. Ambele programe pleacă de la premisa că problema fundamentală e lipsa resurselor financiare. Creditorii donează/împrumută în condiții ultra-avantajoase țărilor debitoare, în schimb, cer guvernelor acestora să implementeze politici în bună măsură potrivnice dezvoltării economice. După război, Comandamentul American a impus Germaniei creșterea taxelor cu 50% și păstrarea controlului prețurilor și chiriilor. Azi, principalele măsuri propuse Greciei vizează consolidarea statului prin: creșterea TVA la 23%, a impozitului pe venitul companiilor de la 26% la 28%, creșterea impozitării pensiilor, reducerea anumitor cheltuieli. Măsuri care nu pot resuscita economia. Și exact asta ar trebui să fie marea miză a unui program de reforme: stimularea investițiilor productive, a acumulării de capital. În realitate, nu lipsa banilor e problema, ci blocajul economic. Dacă nu produci nimic bun, nu ai nici bani! Rata șomajului în Grecia e de 25% – iar explicația e faptul că regimul instituțional îi demotivează pe oameni să muncească sau pe antreprenori să inițieze afaceri și să creeze locuri de muncă. Cum a ieșit Germania din blocaj? A avut bafta de a-l avea pe Ludwig Erhard. Acesta, spre stupoarea Aliaților, a liberalizat economia anulând controalele impuse de naziști și perpetuate de „mințile luminate“ ale socialiștilor de peste ocean. În ciuda opoziției industriașilor germani, Erhard a dus o politică restrictivă a creditului, recunoscând importanța stabilizării monedei și aruncând la gunoi ideea, apreciată și acum, că stimularea economiei are nevoie de expansiunea creditului. Niciodată în istorie ajutoarele externe nu au funcționat. Planul Marshall nu a accelerat, ci a întârziat revenirea economică a țărilor distruse de război. Dovadă că cel mai greu și-au revenit țările care au primit cele mai mari ajutoare: Austria și… Grecia. „Miracolul economic german“ nu se datorează programului de asistență externă, ci politicii monetare sănătoase și încurajării producției prin adoptarea filosofiei pieței libere. Astăzi Grecia ar trebui să facă același lucru. Ar trebui să desființeze instituțiile care consumă aiurea resursele societății, precum sistemul public de pensii. Or, politicienii vor să țină în picioare sistemul cu orice preț, mărind vârsta de pensionare și reducând pensiile, dar aceasta va descuraja și mai tare lumea să cotizeze. Privatizarea sistemului – fiecare salariat să contribuie pentru propria lui pensie – ar alinia stimulentele de pe piața muncii cu dezideratul dezvoltării economice. Economia Greciei e sufocată de intervenționism, carteluri, birocrație, impozitare. Se impune reducerea taxelor, nu creșterea lor. În fața macroplanificării bruxelleze, Greciei i-ar trebui un Ludwig Erhard. Din păcate, a votat la conducere niște populiști mai mari decât politicienii vest-europeni.
Bogdan Glăvan,
profesor de economie
