După ani în care s-au plâns că din cauza unui euro prea puternic pierd din competitivitate pe pieţele externe, exportatorii europeni îşi văd visul împlinit. Moneda europeană a atins, pe 19 februarie, un minim al ultimelor nouă luni (1,3444 dolari pe unitate), iar din decembrie a pierdut peste 10% în raport cu dolarul. Cauza acestei deprecieri stă în îngrijorările legate de situaţia finanţelor publice din ţările aşa-numitului grup PIGS, care au pus pe tapet subiectul extrem d
După ani în care s-au plâns că din cauza unui euro prea puternic pierd din competitivitate pe pieţele externe, exportatorii europeni îşi văd visul împlinit. Moneda europeană a atins, pe 19 februarie, un minim al ultimelor nouă luni (1,3444 dolari pe unitate), iar din decembrie a pierdut peste 10% în raport cu dolarul. Cauza acestei deprecieri stă în îngrijorările legate de situaţia finanţelor publice din ţările aşa-numitului grup PIGS, care au pus pe tapet subiectul extrem de delicat al vulnerabilităţilor uniunii monetare şi nevoia de reformare a sa. Exportatorii se străduie însă să ignore toate aceste dezbateri şi să culeagă beneficiile. Pentru ei, un euro mai slab înseamnă că mărfurile lor devin mai ieftine, deci mai competitive pe pieţele în care dolarul face legea. La fel ca întreaga Uniune, România mizează, în acest an, cu disperare pe creşterea exporturilor, ca motor principal pentru ieşirea din recesiune. Există câteva semnale încurajatoare: exporturile autohtone către spaţiul extracomunitar au crescut, în ianuarie, cu 23%, iar în primele două decade din februarie, cu 37% (raportat la perioada similară din 2009), potrivit estimărilor ANEIR. Dar cele mai mari aşteptări sunt legate de spaţiul intracomunitar, spre care se îndreaptă peste 70% din exporturi. O tendinţă de înviorare s-a conturat începând din noiembrie 2009, în condiţiile în care Germania, Italia şi Franţa, pieţe de desfacere pentru peste 40% din totalul mărfurilor româneşti, dau semne de redresare. Foarte important este şi mesajul venit de la ArcelorMittal Galaţi, situat între primii trei mari exportatori din România, care a anunţat o revenire pe creştere a producţiei de oţel, pe fondul îmbunătăţirii cererii, începând din octombrie 2009. De asemenea, există mari speranţe legate de exporturile de autovehicule, după un an în care acestea s-au majorat cu 66%.
Pe de altă parte, optimismul cvasi-generalizat legat de perspectivele comerţului exterior nu este susţinut prin măsuri concrete. Agresiunea fiscală a devenit de nesuportat, nu există o strategie actualizată pentru exporturi (ultima a expirat în 2009), n-am auzit nimic despre un plan de sprijinire a companiilor care produc pentru piaţa externă (dacă nu prin acordarea de credite, măcar prin rambursarea la timp a TVA), iar cât priveşte Eximbank, se vorbeşte mai mult despre salariul directorului Ionuţ Costea decât despre ce îşi propune să facă această bancă, de pildă, pentru optimizarea utilizării sumelor alocate de la buget pentru susţinerea exportatorilor.
Chiar şi tractate de economiile vestice, exporturile nu au cum să scoată singure o întreagă ţară din recesiune. România este, aşa cum spunea pentru Capital un cunoscut bancher, ca un avion cu un motor care începe să funcţioneze bine şi cu un altul (consumul intern) care dă rateuri. Evident, cu un singur motor, şi acela slab, nu ai cum să te înalţi; în cel mai bun caz, reuşeşti o aterizare lină.