Mi-ar plăcea să poți găsi în Capitală mai multe restaurante cu specific, unde să poți trăi o experiență gastronomică autentică. Bucătăria iberică are o savoare aparte și sunt convins că nu este deloc străină românilor. Cu toate acestea, poți să numeri pe degetele de la o mână localurile cu meniu spaniol get-beget
Unul dintre ele este Alioli. Numele restaurantului vine de la un sos alb pe bază de smântână, usturoi și ulei, care îți amintește orecum de mujdeiul autohton. Localul se află la intersecția străzilor Știrbei și Popa Tatu, chiar în locul fostului „Papi“. L-a deschis – în urmă cu doi ani, dacă nu mă înșel – o familie de români care a trăit și a muncit niște ani buni în Spania. Are o singură sală, la parter, luminoasă, amenajată destul de rustic, cu un mobilier banal, însă plăcută datorită culorilor vesele, de vacanță. Poate ați trecut de mai multe ori pe lângă el fără să-l luați în seamă. De afară, locul nu te prea îmbie și nici strada nu pare să aibă un vad prea bun.
La Alioli am mâncat întotdeauna bine și am încercat tot felul de preparate din meniul lor care, trebuie să spun, nu este deloc mic. Am fost ușor intimidat când am ținut prima oară în mână lista de mâncăruri, pentru că nu știam unde să mă uit mai întâi. M-a scos din impas ospătarul, foarte binevoitor, care m-a ghidat încetul cu încetul prin ea și mi-a făcut recomandări foarte bune. Urma să aflu mai târziu că era, de fapt, unul dintre patroni.
Porțiile sunt destul de generoase, iar prețurile, medii înspre mari. Însă gazdele te răsfață la tot pasul cu mici gustări din partea casei, care îți alungă gândurile negre când vine nota. Am observat că masa începe întotdeauna cu alioli, pâine proaspătă și măsline și se termină cu un digestiv foarte gustos, Mistela, făcut din vin și ierburi aromatice. Și, din când în când, poți primi din partea casei și un desert-surpriză.
Nada mas, lângă Ateneu
Nada Mas este deschis din toamna lui 2011 în locul lui Byblos, local care a rezistat ani buni chiar în spatele Ateneului. Spațiul este destul de mare, la parterul unui bloc vechi de pe Nicolae Golescu, o stradă destul de aglomerată cu baruri, restaurante și cafenele, foarte aproape de obiectivele turistice majore ale orașului. Seara, localul are un farmec aparte și o atmosferă foarte plăcută, pentru că este mai mereu plin, luminat discret și are niște geamuri mari, prin care poți admira Ateneul Român și poți urmări detașat agitația străzii, estompată sonor de zumzetul localului și de muzica în surdină pe care eu, unul, am găsit-o foarte potrivită cu ambianța locului.
Meniul încape pe o foaie A3 și este, în mare măsură, dedicat fripturilor și preparatelor din pește sau fructe de mare. „Nimic mai mult“, după cum spune și numele restaurantului. Mâncarea este bună, iar prețurile destul de mari, mai ales dacă alegeți una dintre fripturile cu preț la suta de grame și nu vă lămuriți din capul locului cu ospătarul la ce „povară“ vă înhămați. Însă, pe de altă parte, carnea pe care am gustat-o acolo este foarte bună și merită cu prisosință prețul, mai ales dacă faci o comparație cu raportul calitate-preț întâlnit în steak-house-urile pe care le-am vizitat eu în București.
Grădina maură de la Sangria
Sangria este unul dintre cele mai frumoase restaurante din București. Poate părea o afirmație ușor hazardată, însă dacă nu ați ajuns acolo vă invit să îl vizitați și să judecați și singuri. S-ar putea să fie doar pe gustul meu și al altor câțiva, însă ce-am admirat eu întotdeauna la restaurantul acesta este conceptul său arhitectural, absolut unic pentru orașul nostru, și execuția care pare să fi fost făcută cu o investiție foarte serioasă și cu respect pentru fiecare detaliu. La Sangria, totul îți aduce aminte într-un fel sau altul de Spania. Numele provine de la un soi de punci din vin cu fructe, foarte popular în Peninsula Iberică. Iar centrul de atracție îl reprezintă principala sală de mese, un spațiu străjuit de arcade și decorat cu felinare de epocă. Permanent scufundată în lumină naturală, încăperea este practic o grădină interioară cu palmieri din America de Sud, yukka şi iederă, cu un acoperiș retractabil care se deschide doar în zilele călduroase.
Mâncarea este destul de bună la Sangria, deși nu mi se pare punctul lor forte. Specificul restaurantului este, evident, spaniol, însă doar o parte dintre felurile prezentate în meniu mi se par autentic spaniole, restul sunt mai degrabă „internaționale“.