Ratele scăzute ale dobânzilor, achiziţiile de obligaţiuni de stat, nivelul mare de lichiditate şi politicile de sprijin economic fără precedent ale băncilor centrale alimentează temerile legate de o escaladare a inflaţiei.
Scăderea inflaţiei şi teama de deflaţie domină pieţele financiare. În acelaşi timp, în aproape toate ţările dezvoltate, chiar şi în aşa-numitele „ţări sigure“, datoria naţională a cunoscut o creştere susţinută. Există multe exemple în istorie de cazuri în care au apărut temeri legate de o inflaţie inevitabilă care, ulterior, s-au dovedit nefondate. Totuşi, această tendinţă de majorare a datoriei nu poate continua mult timp fără să provoace crize, inclusiv la nivelul executivelor.
În trecut, cele mai importante ţări industrializate îşi puteau spori tot mai mult datoria, deoarece produsul intern brut (PIB) creştea cel puţin la fel de repede. Creşterea economică viitoare în cadrul UE ar trebui să fie o asigurare, dar nu mai mult. Măsurile de economisire şi reducerile beneficiilor sunt inevitabile, dar chiar şi aşa numai cu greu vor fi suficiente. Economistul-şef al Fondului Monetar Internaţional a menţionat recent o posibilă soluţie, sugerând că băncile centrale ar putea ţinti spre o inflaţie mai mare, de 4% în loc de 2% anual.
Dobânzi indexate la rata inflaţiei
La prima vedere, acest lucru poate genera un efect de dobândă compusă având un impact uriaş. În termen de 10-20 de ani, în acest fel, datoria naţională ar putea fi redusă semnificativ în relaţie cu PIB-ul.
Analizând, cei care fac economii sunt cei care cumpără cu încredere în această perioadă de inflaţie scăzută, în prezent obligaţiunile de stat pe termen lung având o rată nominală a dobânzii foarte mică. Contrar teoriei economice convenţionale, istoria arată că inflaţia este, în primul rând, un fenomen politic. Raţionamentele economistului-şef al FMI confirmă în mod indirect acest lucru.
Guvernele îşi pot achita datoriile generând o inflaţie continuă şi, în acest fel, „în mod discret şi paşnic“, să obţină o bună parte din averea cetăţenilor lor. Fie că acest lucru se produce sau nu, problema rămâne de actualitate. În orice caz, ispita este mare pentru orice guvern să aleagă o astfel de cale mai degrabă decât o strategie care să influenţeze negativ rezultatele scrutinelor electorale.
O modalitate de protecţie sunt obligaţiunile de stat indexate la rata inflaţiei. În acest caz, rata dobânzii creşte odată cu majorarea inflaţiei. Chiar dacă în prezent nu sunt deloc evidente riscuri legate de o inflaţie acută, este momentul luării unor măsuri de protejare faţă de eventualele majorări neaşteptate ale nivelului inflaţiei.
Istoria arată că sunt puţini oamenii care pot prevedea în mod corect evoluţia creşterii preţurilor şi, ca în cazul oricărui tip de asigurări, este inutilă încheierea unei poliţe după ce dauna a avut loc.
