Practica ultimilor doi ani arata ca legiuitorul se simte frustrat de faptul ca investitorii scutesc sume importante la plata impozitului pe profit in urma indeplinirii conditiilor impuse tot de catre acesta. Gaselnita repartizarii la rezerve a sumelor rezultate in urma aplicarii facilitatilor aduce foarte bine cu „sa moara si capra vecinului”. Altfel spus, daca statul nu poate incasa mai mult impozit, atunci nici investitorul sa nu poata incasa dividende mai mari sau sa nu-si poata majora capitalul social din plusul de profit net rezultat din reducerea/scutirea impozitului.
Ministerul Finantelor a transpus in lege acest concept de echitate intr-o maniera plina de contradictii si confuzii. Sa ne amintim, spre exemplu, de Decizia nr. 3/2002 (pentru aprobarea solutiilor referitoare la aplicarea unor prevederi privind impozitul pe profit si taxa pe valoarea adaugata) si de art. 29 din HG nr. 244/2001 (care vine in aplicarea Legii nr. 133/1999, privind stimularea intreprinzatorilor privati pentru infiintarea si dezvoltarea intreprinderilor mici si mijlocii).
Prevederile celor doua acte normative vor sa spuna, cu alte cuvinte, ca: „banii investiti nu pot fi folositi decat pentru investitii prin repartizare la rezerve”. Vi se pare ca suna ciudat sau lipsit de sens? Asa si este. O astfel de repartizare reprezinta un simplu artificiu contabil, destinat sa imobilizeze o parte din profitul net. Functiunea contului de rezerve este in acest fel denaturata, deoarece in soldul contului se afla sume care nu servesc nici unui scop, in afara aceluia de a fi acolo pur si simplu.
Legea nr. 414/2002 a fost mai moderata in a repartiza la rezerve sume rezultate din aplicarea facilitatilor fiscale, in sensul ca doar diferenta de impozit intre 25% si 6% urma sa aiba aceasta soarta. Dar ce nu face o lege poate face si un simplu Ordin al Ministerului Finantelor, respectiv OMF nr. 1.784/2002 care prevede la pct. 68 alin. 2 ca: „Sumele reprezentand facilitati fiscale de natura scutirilor si reducerilor de impozit pe profit, diferentele dintre cota de impozit de 6% si cea de 25% se repartizeaza la finele anului ca sursa proprie de finantare, pana la concurenta profitului net”. Legea nr. 414 trateaza amortizarea suplimentara tot ca pe o facilitate de natura impozitului pe profit. Coroborand cele doua acte (Legea nr. 414 si OMF nr. 1.784), rezulta ca sumele obtinute din aplicarea amortizarii suplimentare urmeaza a fi repartizate la rezerve.
S-a discutat despre caracterul relativ al reducerii de impozit rezultate in urma aplicarii amortizarii suplimentare. Pentru a scoate amortizarea suplimentara de sub umbrela atat de larga a rezervelor constituite din aplicarea diverselor facilitati ar trebui pusa in discutie insasi notiunea de facilitate ca atare. Ce este si ce nu este o facilitate fiscala? Raspunsul la o astfel de intrebare nu ne (mai) este indiferent. Nu ne mai este indiferent cati bani se repartizeaza la contul de rezerve, cont care a devenit – in lumina ultimelor modificari legislative – un fel de gaura neagra in care tot ce intra nu mai iese.
Ministerul Finantelor a avut in luna martie o initiativa apreciata de unii ca laudabila si anume aceea de a cataloga facilitatile fiscale dupa criteriul repartizarii acestora la rezerve. Comunicatul aparut pe site-ul ministerului anunta aprobarea unui proiect de act normativ care urmarea, printre altele: „nominalizarea altor scutiri si reduceri de impozit pe profit, care nu sunt considerate facilitati fiscale”. Cu alte cuvinte, vesti bune: exista scutiri/reduceri de impozit care nu reprezinta facilitati fiscale, dupa cum exista reduceri/ scutiri de impozit care reprezinta facilitati fiscale. Amortizarea suplimentara nu este prinsa in nici una din cele doua categorii, drept pentru care ne intrebam ce nu este de fapt: facilitate sau reducere de impozit?
HG nr. 348/ 2003, publicata de curand, a pierdut pe drum intentiile precizate pe site-ul Finantelor. Repartizarea la rezerve a sumelor rezultate din facilitati de natura impozitului pe profit a ramas o operatiune supusa viitoarelor „Precizari privind masurile de inchidere a anului fiscal”. Prin noua interventie asupra HG nr. 859/2002 a rezultat un paragraf (art. I pct. 1) care intra in contradictie cu altul, cuprins intr-o modificare anterioara a aceleiasi HG nr. 859 (art. II pct. 5 din HG nr. 22/2003). In astfel de situatii sentimentul oricarui intreprinzator este acela de desertaciune; oricat s-ar stradui, nu va putea niciodata sa inteleaga sistemul.