Scriitorul Andrei Crăciun a studiat în România, Spania şi Israel administraţie publică, istoria ideilor şi mentalităţilor, cultură şi civilizaţie ebraică.

Capital: – Cum definim Generația de Aur?

Andrei Crăciun: – Povestea Generației de Aur va spune, așa cum aflăm încă din titlu, povestea Generației de Aur. Acum, ce înseamnă Generația de Aur? Aici problema se complică un pic, în sensul că fiecare microbist are propria definiție. Pentru unii, Generația de Aur a rămas Generația din Mexico 1970, Generația Guadalajara. Pentru alții e Generația Steaua 1986. Iar pentru cei mai mulți, haina asta îmbracă Generația World Cup 1994.

Pentru noi răspunsul a fost un pic mai amplu. Am suprapus ideea de generație de aur peste întreaga carieră a lui Hagi. Generația de Aur a fost generația lui Hagi. Iar cariera acestuia începe în anii 1980 și se încheie în anul 2000, la Campionatul European din Belgia și Olanda. Am încercat să comprimăm două decenii din istoria fotbalului românesc într-un film de cinema și într-o mini-serie pentru o rețea de streaming. Nu spunem că a fost ușor, dar a fost frumos.

1994 a fost o culme, un Everest, dar Generația de Aur a început înainte de America și s-a stins de tot cu barajul ratat cu Slovenia, din noiembrie 2001.

C: – Ce le va oferi filmul, din punct de vedere al conținutului, nou sau diferit, iubitorilor fotbalului care au trăit „pe viu” acele momente, ale performanțelor din perioada anilor `80 – 2000?

A.C: – Nu sunt obișnuit să gândesc folosind cuvinte precum „conținut”. Dar cred că am o oarecare experiență în a spune povești. Povestea aceasta este una despre fotbal, dar este și una despre devenirea noastră ca societate, este și povestea trecerii de la comunism la post-comunism, este și o poveste despre tranziție și mai ales este o poveste de dragoste. Jucătorii generației Hagi au fost cei mai iubiți oameni din România de când știu eu România (am patruzeci de ani). Nimeni nu a fost mai iubit ca Hagi în 1994 și niciodată n-a fost mai frumos.

Nimeni nu a scos atâția români fericiți în stradă! Nimeni. Au mai scos români în stradă și Regele Mihai, ba chiar și Ion Iliescu. Dar acelea erau doar fragmente din societate. Generația de Aur a făcut unanimitate. A fost pentru prima și ultima dată când am văzut asta în România. De aceea este această poveste specială.

Plus că anul 1994 cuprinde și momentul cel mai înalt, dar și cea mai mare durere a fotbalului românesc: sfertul de finală cu Suedia, când ne-au lipsit câteva minute de luciditate până la o semifinală cu Brazilia.

Mulți spun că nu a fost o mare performanță. Le răspund că nici înainte, nici după fotbalul românesc nu a mai fost atât de sus. Și eu nici nu cred că va mai fi – nu în timpul vieții mele, cel puțin.

Generația de Aur, despre cine vorbim

C: – Dar generației mai tinere, care doar a auzit de numele celebre?

A.C: – Cine urmărește fotbalul a auzit sigur de Răducioiu, Ilie Dumitrescu, Marius Lăcătuș sau Gabi Balint, fie și pentru că sunt prezențe constante în studiourile de televiziune, unde comentează actualitatea. Poate că nu știu cât de buni au fost aceștia ca fotbaliști, fiindcă au fost. Sperăm să vadă acum, pe marile ecrane, cum s-ar spune. Ne-am dorit un film pentru întreaga familie, să meargă toți la cinematograf, bunicul, bunica, tatăl, mama, fiul, fiica, nepotul, nepoata, unchiul, mătușa, toată lumea.

Știți cum se spune: vara americană a fost una de povestit nepoților. Acum e momentul. În curând probabil că și Gică Hagi va avea nepoți, i s-a însurat băiatul. Cât să mai așteptăm?

C: – Ce te-a atras la implicarea în acest proiect?

A.C: – Faptul că am știut imediat care e povestea. Cumva m-am pregătit toată viața ca să o spun. Le eram îndatorat acestor oameni – cei din Generația de Aur. M-au făcut fericit, am avut o copilărie plină de vise frumoase, datorită lor. Cred că e cea mai frumoasă poveste de după 1989. De aceea am acceptat să fiu parte din ea.

Plus că îl cunoscusem pe Claudiu acum vreo zece ani și mi-a lăsat o impresie agreabilă. Eu nu sunt neapărat un jucător de echipă, dar cu regizorul Mitcu am zis că pot să încerc să fac echipă. Și cu producătorii am fost OK. Eu sunt în primul rând scriitor și asta înseamnă că muncesc mai mult singur, dar cred că am făcut față binișor și muncii în echipă (îmi aminteam cum e de când lucram în redacții).

C: – Ce a însemnat munca ta de scenarist? Cât a durat realizarea acestui proiect?

A:C: – Munca mea de scenarist a însemnat să vin cu un scenariu, desigur. Dar la un astfel de film e mai complicat. Fiindcă oamenii aceștia – Prunea, Lupescu, Emeric Ienei, Anghel Iordănescu și tot așa – nu sunt niște oameni care să stea pe un scaun și să spună ce vrei tu. Nici nu ne-am dorit asta. Nu.

Dumnealor vorbesc liber și tu reconfigurezi în permanență pasul următor în funcție de ce a spus cel dinainte. În plus am participat la cele mai multe dintre interviurile cu acești oameni. Pe unele le-am și condus, cum se spune.

Apoi am stat mult în arhivă. Nu cred că apar trei minute de imagini de arhivă în filmul ăsta pe care să nu le fi văzut și să nu le fi selectat eu înainte.

Unghiul care face diferența

C: – Pe durata interviurilor, care a fost povestea pe care nu o știai și care ți-a schimbat perspectiva asupra unor evenimente/meciuri?

A.C: – Au fost câteva, dar nu vreau să vorbesc despre ele, să rămână o surpriză pentru cei care merg la cinematograf. Eu credeam că știu destul de bine epoca respectivă, fiindcă am citit toate ziarele din deceniul acela, în timp real. Și acum în reluare, fiindcă am mai făcut și munca asta de documentare prin arhivele gazetelor. Dar mi-am dat seama că de fapt mult din istoria asta a ținut de niște amănunte, de niște fapte aparent mărunte. Putea să fie cu totul altfel. Puteam să nici nu avem Generația de Aur.

În plus, personalitățile lor. Sunt personalități foarte puternice. Hagi e o personalitate. Gică Popescu e o personalitate. Dan Petrescu e o personalitate. Bogdan Stelea e o personalitate. Ilie Dumitrescu e o personalitate – și tot așa. Sunt complementari. Și îndrăznesc să spun că majoritatea zdrobitoare a celor din Generația de Aur e formată și din oameni de calitate, inteligenți, peste care viața nu a trecut zadarnic.

În epocă se credea că fotbaliștii nu au neapărat și școală, ba chiar că sunt și mai slabi de minte. Nu e deloc așa! Am întâlnit oameni maturi și deștepți. Și educați peste medie, cu siguranță.

A contat și momentul. I-am întâlnit la momentul potrivit. Acum zece ani era prea devreme, nu cred că înțelegeau cum înțeleg acum nivelul performanței lor. Peste încă zece ani va fi un pic târziu. Regretul meu cel mai mare e că nu am apucat să îl întâlnesc și pe Didi Prodan, care s-a stins prea devreme, și pe care mereu l-am privit de la distanță cu admirație.

Eu sunt ziarist de aproape douăzeci de ani. Tot de atâta timp scriu și cronică sportivă și nu l-am întâlnit nici măcar o dată pe Didi Prodan. Cum spuneam: regret.

C: – Cine te-a cucerit în mod iremediabil la interviuri?

A.C: – Au fost oameni care aveau mai multă experiență decât alții în a gestiona întâlnirile astea cu camera. Evident, Gabi Balint sau Ilie Dumitrescu erau mai abili, fiindcă fuseseră de atâta ori în studiouri TV. A contat și că la cele mai multe interviuri a participat și Ionel Stoica, un ziarist cu mare experiență, cu care jucătorii erau obișnuiți și s-au deschis mai mult decât ar fi făcut-o probabil în alte condiții. Ionel Stoica fusese acolo, în America. Cu mulți jucători era prieten de-o viață.

Mie mi-au plăcut în mod deosebit Balint, Stelea, Lăcătuș. Dar asta nu m-a surprins. Mă așteptam.

Mi-a plăcut foarte mult și Țiți Dumitriu, mi-am dat seama ce rol important a jucat în povestea asta. Înainte nu știam cât de mult a contat Țiți Dumitriu, despre care credeam că a fost doar antrenor secund. M-am înșelat, a fost mult mai mult de atât.

Mi-a plăcut și  Costel Gâlcă. A vorbit puțin și exact. De fapt, un merit al filmului/seriei e că fiecare vorbește exact așa cum e în mod profund. Așa sunt oamenii aceștia: cum apar în film. Unii sunt flamboaianți în exprimare, alții rezervați, alții au o rafinată școală a vieții și asta se vede la fiecare frază.

Unde-i provocarea

C: – Care a fost cea mai provocare parte a acestui demers pentru tine?

A.C: – Faptul că nu se mai termina. Nu eram obișnuit să lucrez pentru un film de cinema. Iar munca părea că nu se mai încheie.

C: – Filmul spune, de asemenea, povestea a două Românii diferite, cea comunistă și cea democratică. Ce contribuție crezi că a avut fiecare perioadă la succesele Naționalei și cum a influențat acest sport societatea de atunci?

A.C: – Generația de Aur este o generație crescută și educată în comunism. Fotbalul a fost un magnet extraordinar pentru public în anii aceia, din lipsa altor opțiuni. Și a fost un magnet extraordinar pentru copii din tot felul de medii sociale, copii ai maidanului și ai unei paradoxale libertăți, astăzi dispărute.

Nu știu dacă Belodedici ar mai fi putut ajunge astăzi fotbalistul uriaș care a fost – unde să mai joace Belo fotbal la Moldova Nouă astăzi? Generația de Aur a fost probabil cea mai bună moștenire pe care ne-a lăsat-o comunismul. Apoi, mai departe s-au maturizat în post-comunism, au dat cu ochii de realitățile Occidentului și nu le-a fost ușor. Dar cei mai mulți au avut cariere superbe

C: – Spuneai recent că „Hai, România! – Povestea Generației de Aur” nu e doar despre fotbal și despre cele mai mari nume ale acestui sport. Este o poveste de viață și o lecție de istorie deopotrivă. O poveste a românilor. Ce percepții crezi că va schimba acest film?

A.C: – Nu cred că filmele schimbă percepții în acest mod. Mai degrabă aceia care vor veni cu inima deschisă la film vor pleca acasă mulțumiți. Cei care deja au un dinte împotriva Generației de Aur vor pleca acasă nemulțumiți.

C: – Care sunt cele mai frumoase amintiri ale tale din aceste perioade, legate de fotbal

A.C: – Eu am copilărit în orașul monoindustrial Plopeni. Astăzi, e un oraș care nu spune multe, dar în anii 1980 acolo juca naționala de tineret. I-am văzut pe mulți dintre jucătorii aceștia de când erau juniori, iar eu eram un copil. Încă dinainte de grădiniță i-am văzut! Evident că am crescut considerându-i un fel de semizei. Sigur, după procesul meu maturizare, nu au rămas semizei, dar tot i-am purtat foarte aproape de inimă mereu. Dacă nici pe ei nu îi iubim, noi, românii, pe cine să mai iubim?

A trăi, trăire

C: – Cum ai trăit tu acele „nopți albe” de bucurie, când tricolorii au adus românilor cele mai puternice emoții, în 1994?

A.C: – Primul campionat mondial pe care l-am văzut a fost cel din 1990. Am amintiri foarte puternice de atunci. Aveam șapte ani. M-am îndrăgostit de naționala Italiei și de Roberto Baggio. De naționala României nu mai spun. Jucătorul meu preferat era pe atunci Lăcătuș. Cred că e un numitor comun pentru cei născuți în 1983.

În 1994 am fost foarte fericit pentru ce reușea România, dar am fost și foarte trist când s-a încheiat Mondialul. Trist pentru că România nu a trecut de Suedia. Și pentru că Italia a pierdut finala Mondialului, într-un meci cu Brazilia. Și chiar Robert Baggio, idolul meu, a ratat o lovitură de la unsprezece pași. Apoi, am învățat să-l iubesc și mai mult, pentru cum a știut să se ridice după acel moment. Cum să te mai ridici dacă ratezi penalty-ul decisiv în finala Mondialului? Doar Roberto Baggio a știut cum.

Am trăit vara americană ca pe una dintre cele mai frumoase din viața mea. Și la fel și vara italiană, vara nopților magice. Chiar dacă aveam doar șapte ani, simțeam, chiar simțeam libertatea, simțeam că s-a născut lumea din nou. Și vara mondialului francez, în 1998, a fost deosebită.
C: – Când ai spus, cel mai recent, „Hai, România!”?

A.C: – Nu știu dacă am spus vreodată „Hai, România!”. Cred că nu am spus niciodată. Nu e genul meu de exclamație. Am ținut cu România, cum s-ar spune, în cele mai multe dintre întrecerile sportive la care a participat. Dar eu sunt pe jumătate și bulgar, așa că am ținut și cu Bulgaria, cumva. Dar “Hai, România!” nu am spus încă. Poate o să spun acum.