E vara sequel-urilor; s-au întors pe ecrane „Piraţii din Caraibe“ şi „Shrek“, se pregăteşte „Spider-man 3“ şi, spre bucuria fanilor (a fanelor, mai precis), George Clooney, întruchiparea vie a strălucirii starurilor de cinema ale anilor ‘40, revine cu toată banda lui de spărgători în „Ocean’s 13“. Trebuie spus de la început un lucru: faţă de precedentul film din serie, acesta e cu siguranţă mai bun - mai ales că n
E vara sequel-urilor; s-au întors pe ecrane „Piraţii din Caraibe“ şi „Shrek“, se pregăteşte „Spider-man 3“ şi, spre bucuria fanilor (a fanelor, mai precis), George Clooney, întruchiparea vie a strălucirii starurilor de cinema ale anilor ‘40, revine cu toată banda lui de spărgători în „Ocean’s 13“.
Trebuie spus de la început un lucru: faţă de precedentul film din serie, acesta e cu siguranţă mai bun – mai ales că nu va mai exista încă o continuare, ar spune răutăcioşii (regizorul Steven Soderbergh s-a jurat că e ultimul din serie). În orice caz, e o performanţă pentru Soderbergh, căci a face, la rând, trei filme despre spargerea unor cazinouri, cu acelaşi nucleu de actori, e fie dovada unei obsesii faţă de un gen cinematografic intens frecventat în anii ‘70, fie pur şi simplu o demonstraţie de forţă stilistică. Iar Soderbergh este, fără nici o îndoială, un mare stilist – e suficient doar să amintim splendidul „Trafic“ şi secvenţele sale filmate, alternativ, în nuanţe dominante de albastru şi roşu, cu o intensitate şi saturaţie a culorilor aproape poetică.
E foarte probabil că, pentru Soderbergh, „Ocean’s 13“ nu reprezintă mai mult decât un „clin d’oeil“ adresat unor filme celebre, precum „Cacealmaua“ (unde, ca o coincidenţă, partiturile principale le reveneau unor staruri masculine emblematice ale perioadei, Robert Redford şi Paul Newman). În fond, intriga pleacă de la o premisă la fel de simplă: „hai să jefuim un cazinou!“. Ceea ce s-a schimbat faţă de cele două serii anterioare sunt detaliile: Reuben Tishkoff (Elliot Gould), mentorul lui Danny Ocean (Clooney), care vrea să-şi deschidă propriul cazino în Las Vegas, e înşelat de partenerul său, un proprietar de hoteluri pe nume Willy Bank, jucat cu aplomb şi autoironie de un Al Pacino bronzat ca un playboy, cu părul vopsit şi însoţit de o feroce companioană, Abigail Sponder (Ellen Barkin, într-o memorabilă rochie roşie, de vampă sexy). Tishkoff ajunge la Urgenţă şi ceea ce urmează, fireşte, este reunirea găştii de spărgători şi jefuirea în stil mare (cu adevărat mare, veţi vedea!) a cazinoului lui Willy Bank – plus un bonus, sub forma sabotării tentativei acestuia de a primi un premiu de excelenţă pentru unul dintre hotelurile sale.
Desigur, ceea ce contează aici e mai puţin realismul intrigii, care derapează serios. La un moment dat, banda lui Ocean provoacă un… mic cutremur, cu ajutorul uneia dintre maşinile de forat folosite la construcţia tunelului de sub Canalul Mânecii. Cum maşina respectivă cântăreşte cam 600 de tone, micul detaliu al transportului mamutului din Europa până la Las Vegas şi îngroparea lui sub oraş (fără a mai menţiona şi faptul că tot pământul excavat ar trebui scos cumva din tunelul forezei) e lăsat complet în aer. Dar, cum am amintit, acesta e un film făcut pur şi simplu de dragul de a fi privit şi savurat pentru relaxare, într-o seară în care nu ai mare lucru de făcut. Şi, sincer vorbind, merită banii. Echipa de actori e impecabilă – de la filmele lui Robert Altman nu s-a mai văzut o asemenea concentrare de super-staruri într-un singur film, iar imaginea (absolut superbă!) e semnată de Soderbergh însuşi – sub pseudonimul Peter Andrews -, amănunt care ar trebui să fie în sine un motiv să mergeţi la cinema.